Am o relație interesantă cu Red Hot Chili Peppers. Nu sunt un fan în adevăratul sens al cuvântului, nu m-am dat în vânt după imaginea lor vizuală și nici după extravaganțele lor rockeristice, iar, dacă aș avea ocazia să-i cer un autograf vocalistului, aș ezita, de teamă să nu-mi înfigă pixul în ochi și apoi să mă jefuiască. Dar de câte ori le-am ascultat muzica am făcut-o cu respect profund și admirație totală. Poate nu întâmplător, singurul CD pe care mi l-am cumpărat ca amintire muzicală din America este ”Blood Sugar Sex Magic”.

Red Hot Chili Peppers n-au mai fost la Budapesta de 20 de ani, timp în care au crescut ca fătul din poveste, au vândut zeci de milioane de albume, au câștigat discuri de platină și premii Grammy, dar, mai ales, s-au instalat confortabil în cultura americană contemporană. N-a fost nicio mirare, așadar, că au făcut casă plină în două seri consecutive (1 și 2 septembrie 2016) la Papp László Budapest Sportaréna.

În deschidere am avut surpriza unui excepțional duo feminin minimalist din Los Angeles. Deap Vally – o tipă la chitară, cealaltă la tobe, ambele și la voce. Fără nicio exagerare sau lipsă de respect pentru ai noștri, am simțit în showul de jumătate de oră al fetelor mai mult groove, distort și energie (pe scurt, coaie) decât în întregului rock românesc la un loc.

La capitolul ‘metal’, America are cea mai performantă fabrică din lume, ce nu-și va muta niciodată producția în China. Mă amuzam în timpul recitalului Deap Vally gândindu-mă că, dacă României i s-ar fi trasat sarcina să inventeze grunge-ul, i-ar fi ieșit maxim ceva blues. 

A doua seară RHCP de la Budapesta a început cu epica ”By The Way” și a continuat tăvălugul cu ”Dani California” și ”Otherside”. Cu publicul deja încălzit și dispus la orice, băieții și-au luat colecția de hituri la periat, și-au promovat albumul nou, din 2016, ”The Getaway” și au adus un tribut pentru trupa care a inventat rock-ul: The Beatles.

De aici a venit pentru mine cel mai emoționant moment al concertului – acela în care, împreună cu chitaristul Josh Klinghoffer, am cântat împreună cu sala întreagă ”I Wanna Hold Your Hand”. Momentul aproape mi-a adus lacrimi în ochi și mi-a stâmpărat 0,01% din nefericirea de a nu-i prinde live pe beatlesi.

Vocalistul Anthony Kiedis este probabil cel mai necarismatic frontman din rockul mondial, cu cele mai puține interacțiuni cu publicul și, aparent, neatins de vibrația ce vine din sală. Dar, printre turele neîntrerupte de scenă în mișcări de găină cu gâtul proaspăt tăiat, Kiedis și-a făcut meseria într-un mod entuziasmant – a fost exact, a fost puternic, a fost impresionant adeseori

Prestația colegului său de clasă și de trupă, Flea, a fost o continuă declarație a dragostei dintre sine și chitara bas. În timpul pieselor sau în scurtele intermezzo-uri instrumentale alături de chitarist sau de bateristul Chad Smith, Flea n-a ratat nicio ocazie să-și demonstreze excepționalul simț ritmic și virtuozitatea la instrument, dar și faptul că trupa ființează, practic, în jurul său. El este adevăratul front-man, el a vorbit cel mai mult cu publicul.

Dar turneul Red Hot Chili Peppers din 2016 mai are un motiv de a rămâne memorabil. Instalația de lumini lansată cu această ocazie a rupt gura târgului. Inspirată de celebra 3D Kinetic Rain de pe Aeroportul Changi din Singapore (era să ratez un zbor de la prea mult holbat la ea), instalația de turneu presupune câteva sute de cilindri de plastic cu leduri în interior, fiecare cilindru fiind suspendat de un fir metalic și acționat de un motor independent. Astfel, prin ridicare și coborâre sincronizată computerizat și prin schimbarea neîntâmplătoare a culorilor, s-au obținut efecte vizuale greu de uitat.

Bis-ul a fost scurt, de doar două piese. La finalul finalului, RHCP au demonstrat de ce au câștigat Grammy-ul pentru Best Hard Rock Performance pentru ”Give It Away”, un cântec deloc ușor de interpretat live din cauza pricina ritmului zăpăcitor de funk, rap și rock pe care trupa le amestecă atât de spectaculos. Sunetul a fost beton, cu câteva microfonii la monitoarele de pe scenă, dar care nu au deranjat aproape deloc mașinăria de rock.

Spre deosebire de alte trupe pe care le-am văzut live, RHCP mi-au părut mai puțin preocupați de ansamblul concertului și de atmosfera creată, ci mai focusați pe fiecare cântec individual. Nu îi interesează să lege bucățile pentru a mișca publicul sau pentru a-l ridica la cer, ci vrea să facă o demonstrație de performanță din fiecare bucată în parte. Concertul a fost o cântare puternică de la început până la sfârșit, ceva de genul ”Wow!”, care a uns toate sufletele unei săli pline, care îi aștepta de mult timp pe americani.

La ultimele acorduri m-am retras spre ușa cea mai apropiată, iar când au început aplauzele am zbughit-o împreună cu prietenul Daika Attila, omul cu bilete la cele mai sold-out concerte (mulțumiri speciale și köszönöm szépen doamnei Markus Eva, www.livenation.hu), și ne-am lansat în ceea ce am denumit ”evadarea din Budapesta”, brevetată cu câteva luni înainte, după concertul Scorpions. Evitând aglomerația care urma să înceapă peste nici 2 minute, am ieșit primii din parcare, i-am dat blană și, cu câteva semafoare prinse pe verde, am ieșit din Budapesta în 12 minute. Getaway, frate!

Lucian Cremeneanu

Setlist Red Hot Chili Peppers (Budapesta, 2 Septembrie):

By the Way (2002)
Dani California (2006)
Otherside (1999)
Dark Necessities (2016)
Universally Speaking (2002)
Right on Time (1999)
Snow (Hey Oh) (2006)
Go Robot (2016)
Californication (1999)
We Turn Red (2016)
Look Around (2011)
I Want to Hold Your Hand (Beatles)
Under the Bridge (1991)
Sick Love (2016)
Around the World (1999)

Bis:
Goodbye Angels (2016)
Give It Away (1991)