L-am reîntâlnit pe AG Weinberger în recepția hotelului Dacia-Continental din Oradea. Ajunsese cu o zi înainte de la Budapesta, își petrecuse seara la taclale cu vechiul său prieten și colaborator Florian Chelu și se pregătea să plece mai departe, spre Târgu Mureș. Orădeanul devenit bucureștean stă la hotel când vine în orașul natal.
”Aici nu mai am nimic, înafară de amintiri. Orașul ăsta m-a rejectat. Păi dacă nu am acces, nu pot să vin să cânt… Dacă îl lume se scrie despre mine că sunt din Oradea și port drapelul Oradiei în toată lumea, unde nu știu dacă a ajuns vreodată vreo veste despre orașul meu, atunci am și eu pretenția să fiu tratat în consecință.”
O mai veche apăsare a artistului ce nu se simte apreciat suficient acasă. Dar discuția s-a purtat mai mult pe tema noului său album.
Rockerii care în urmă cu 20 de ani rupeau stadioanele şi îşi distrugeau organele interne cu tone de droguri şi hectolitri de alcool s-au aşezat la masa de scris. Mai norocoşi sau mai rezistenţi decât alţii, au început să înţeleagă şi să aprecieze miracolul propriei supravieţuiri. S-au maturizat destul de brusc şi acum îşi spun poveştile la modul neromanţat, aşa cum doar rockerii adevăraţi au curajul.
Robbie Williams e construit din aluat îngeresc şi smoală diavolească în proporţii egale. Un simplu rictus îl transformă într-o clipă din personaj pozitiv în unul negativ. E talentat, e puternic, e carismatic, e narcisist. „Bună seara! Numele meu este Robbie Fuckin’ Williams, ăsta e curul meu, iar voi sunteţi ai mei în seara asta!„. Aşa a început show-ul de săptămâna trecută de la Budapesta.
Fiecare concert mă impresionează într-un mod aparte. Unele mă lasă cu gura căscată, altele mă emoţionează, de la altele ies mut şi răvăşit. Se mai întâmplă şi să mă lase rece anumite cântări. De la concertul lui Bryan Adams de la Budapesta din 9 octombrie am ieşit entuziasmat. Motive, cu duiumul: politeţe, bun simţ, eleganţă pe scenă, decenţă în volumul sonorizării, naturaleţe în comunicare, muzicieni excepţionali şi o droaie de hituri.
„Hi! My name is Bryan”, s-a prezentat artistul, ca într-o emisiune de tinere talente. A fost salutat în cor de vreo 15.000 de suflete de toate vârstele. Canadianul îşi promovează în turneu noul album „Get Up!„. „Am 13 albume”, a spus mimând mândria unui puşti care se laudă cu trei note de 10 luate într-o singură zi, dar care, totuşi, vrea să pară modest. A fost doar unul din modurile în care Mr. Adams ne-a făcut să zâmbim, cu umor fin, inteligent, uşor auto-ironic. Buna-dispoziţie a lui şi a trupei s-a simţit în permanenţă. „Ne distrăm bine aici, pe scenă. Regret că nu vă pot spune toate glumele pe care le facem”, s-a scuzat între două cântece.
N-au fost doar zâmbete şi râsete, ci şi momente emoţionante, generatoare de lacrimi. Bryan Adams i-a dedicat „Here I Am” unei anume Evi, aflată în sală, care îi povestise într-un email cum tatăl ei, în ultimele luni de luptă cu cancerul, îi asculta melodiile ca parte a terapiei. S-a aplaudat mult, mult de tot după cântecul acesta. A fost şi primul moment acustic al serii, doar Bryan la voce şi chitară rece. A sunat atât de bine, încât nu m-ar fi deranjat să continue la fel pentru tot concertul.
Concertul, minimalist pe partea de lumini şi grafică scenică, a avut un moment de genialitate tehnică. Piesa „Somebody” (o ştiţi, aia cu „I need somebody, somebody like you”) a fost ilustrată de un videoclip făcut din selfie-uri alb-negru trimise de oameni din toată lumea. Cele 8 fotografii de la început s-au micşorat treptat, făcându-le loc altora, tot mai multe, tot mai mici, până când fiecare a ajuns un pixel pe imensul ecran. Iar din alternanţa de tonuri diferite a fundalului fiecărei fotografii s-a format imaginea live a lui Bryan Adams. Superb!
Pentru blues-ul „If Ya Wanna Be Bad Ya Gotta Be Good” artistul a căutat o dansatoare în sală. A găsit-o pe Ema, o brunetă frumoasă foc. S-au pus reflectoarele și camerele de filmare pe ea şi astfel s-a realizat live ilustraţia video. „Nu o cunosc pe Ema şi nu a fost nimic regizat”, s-a jurat Bryan la final şi l-am crezut fără reţineri. La bis-ul lung de 6 piese, sala s-a transformat în ring de dans. S-a cântat chiar şi din Eddie Cochran şi Elvis Presley. La ultimele trei cântece, trupa de acompaniament l-a părăsit, iar concertul s-a încheiat acustic cu „She Knows Me”, „Straight From The Heart” şi „All For Love”. Impecabil!
Un artist mare nu se construieşte doar cu multe albume. E nevoie de o droaie de calităţi artistice, dar mai ales umane. Bryan Adams pare să le aibă pe toate. Mă gândeam pe drumul spre casă că viaţa mea ar fi putut exista şi fără muzica lui. Dar, categoric, ar fi avut mult mai puţin farmec.
Am o relație interesantă cu Red Hot Chili Peppers. Nu sunt un fan în adevăratul sens al cuvântului, nu m-am dat în vânt după imaginea lor vizuală și nici după extravaganțele lor rockeristice, iar, dacă aș avea ocazia să-i cer un autograf vocalistului, aș ezita, de teamă să nu-mi înfigă pixul în ochi și apoi să mă jefuiască. Dar de câte ori le-am ascultat muzica am făcut-o cu respect profund și admirație totală. Poate nu întâmplător, singurul CD pe care mi l-am cumpărat ca amintire muzicală din America este ”Blood Sugar Sex Magic”.
Red Hot Chili Peppers n-au mai fost la Budapesta de 20 de ani, timp în care au crescut ca fătul din poveste, au vândut zeci de milioane de albume, au câștigat discuri de platină și premii Grammy, dar, mai ales, s-au instalat confortabil în cultura americană contemporană. N-a fost nicio mirare, așadar, că au făcut casă plină în două seri consecutive (1 și 2 septembrie 2016) la Papp László Budapest Sportaréna.
Grupului Scorpions îi datorez primii paşi în muzica rock. Dintre casetele audio din copilărie una făcea notă distinctă. Pe copertă, un tip cu ochelari de soare spărgea un geam cu capul şi urla. În interior erau 9 cântece pe care le-am învăţat pe de rost. Cu timpul am luat-o spre alte zone ale rock-ului şi i-am uitat. M-am reîndrăgostit de ei în 1993 când i-am văzut la Bucureşti în deschiderea grupului-legendă Asia. Apoi i-am uitat din nou. Ne-am întâlnit din nou, în 29 februarie, la Budapesta, graţie lui Daika Attila de la Radio Transilvania.
După unele mese îți faci o părere în câteva secunde. După altele e nevoie de câteva săptămâni ca să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat în farfuria ta. Of, pe cine vreau să păcălesc? De fapt, caut o scuză pentru a-mi justifica întârzierea cu care vă povestesc experiența din seara de 15 Decembrie 2015, de la Restaurantul Graf din Oradea. Pentru că de înțeles am înțeles totul în timp ce înfulecam.