Orgoliul împarte acelaşi habitat cu noi – corpul , dar nu face parte din fiinţa noastră. Am toate motivele să cred asta! O primă dovadă e faptul că el, orgoliul, nu are aceleaşi interese cu noi. Îşi urmărește doar propriile satisfacţii, chiar dacă prin asta face rău fiinţei gazdă, adică nouă. Binele lui nu e sinonim cu binele nostru.

Avem, aşadar, un mare duşman în interior. Cine ni l-a dat sau de unde l-am cules, nu ştiu. De la Dumnezeu nu, căci El cică nu face greşeli. Pe cale genetică nu, deoarece nu s-a descoperit nicio genă a orgoliului. Prin contact sexual nu se ia. Nici prin apă și aer nu se transmite. Nu e nici de la TV, nici copiat ilegal de pe internet. De unde e?

De la orgolii au pornit toate conflictele și războaiele posibile. Câștigător – orgoliul. De cealaltă parte a baricadei, oameni suferind și murind ca proștii. Când oamenii se ceartă, orgoliul se distrează copios. La sfârșitul omului, când e în pericol să-și piardă organismul gazdă, orgoliul îți strânge bagajele și, ca un virus nemilos, se mută într-un om nou.

Deocamdată, existența nu-i este periclitată, căci are oameni suficienți. Criza sa va începe odată cu dispariția rasei umane. Atunci, din pricină că niciun alt animal de pe pământ nu-l va primi, nu va avea încotro și se va muta pe alta planetă. E limpede, așadar, că orgoliul are comportament de entitate extraterestră venită la colonizat. Iar până acum, să recunoaștem, a dus o luptă foarte eficientă cu umanitatea.

Să fie orgoliul de sorginte ne-pământeană? Am demonstrat fără să vreau existența altor ființe în Univers? Fug să-mi primesc Nobel-ul. Mi-am pregătit deja speech-ul de acceptare: „Dedic acest premiu rasei umane și tuturor celor care m-au învățat că doar luptându-mă cu alții îmi va fi bine. Îi anunț pe această cale că i-am păcălit. Nu m-am bătut cu nimeni înafară de mine însumi. Cuvântul <luptă> nu are niciun sens pozitiv, cu excepția luptei pentru viață, dar nu în detrimentul alteia. Vă mulțumesc.”

Lucian Cremeneanu

(16 ianuarie 2009)