Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

L-am mai văzut pe Roger Waters în 2002, tot la Budapesta. Am fost atât de vrăjit de marea mea întâlnire cu el încât, în timpul primelor trei melodii din concert, nu mi-am putut opri lacrimile. Mi-am cumpărat apoi DVD-ul „In the flesh” pe care l-am consumat intens, până la memorare. Cu timpul am realizat că Roger Waters este un mesia al zilelor noastre prin mesajul său de pace şi chiar am scris o poezie în care îmi mărturisesc crezul.

În 2007, Roger a plecat din nou în turneu mondial. S-a oprit şi la Budapesta, fapt care a produs un nou exod românesc. Estimez cu seriozitate că în seara de sâmbătă, 14 aprilie, cel puţin 20% din spectatorii din Sala Sporturilor din Budapesta erau români. I-am auzit vorbind româneşte la coada de la intrare, pe coridoare, în sală şi afară, după concert. I-am simţit integraţi perfect în atmosferă şi vizibil mai marcaţi de amploarea show-ului.

Aşa cum militarii de carieră pensionaţi se bucură de chemarea la război şi îşi pun decoraţiile, tot aşa, fanii lui Waters şi ai Floyd-ului în general, şi-au îmbrăcat tricourile şi au venit. Un spirit uman emoţionant pe care îl întâlnesc la toate marile concerte.

Biletele pentru concertul de anul acesta au fost mai scumpe decât cele din 2002, iar expresia „Toate s-au scumpit” nu era suficientă pentru a justifica diferenţa. M-am lămurit abia în timpul showului. Roger nu ne-a minţit şi nici nu ne-a furat banii. Toată producţia a fost impresionantă. Proaspătă, vie, modernă, şlefuită, spectaculoasă şi foarte bine echilibrată. Am avut efecte pirotehnice spectaculoase, dar folosite cu măsură, lasere de mare efect, lumini inteligente, păpuşi gonflabile zburătoare, proiecţii complementare perfect alese şi un sunet cum rar mi-a fost dat să aud. După ce am ajuns acasă m-am uitat câteva minute la DVD-ul „In the flesh” şi mi s-a părut o poveste pentru copii.

Pe lângă o selecţie superbă din creaţiile cu Pink Floyd şi câteva din cele de după plecarea din grup, Roger Waters ne-a oferit integral, în partea a doua a spectacolului, albumul „The dark side of the moon”. LP-ul lansat în 1973 a stat 14 ani în Billboard Top 100 şi deţine în continuare recordul de longevitate al clasamentului. Este albumul de căpătâi pentru majoritatea fanilor Pink Floyd. Logic, bucuria a fost uriaşă. Ne-am simţit ca la un concert de lansare întârziat cu 34 de ani. Soundul albumului a fost atât de bine împrospătat şi „adus” la zi, încât putea trece lesne drept un album lansat anul acesta.

Faţă de echipa de acum 5 ani, doar patru membri s-au schimbat, fără ca asta să afecteze modul în care s-a cântat. Snowy White a avut un rol ceva mai amplu, fapt care m-a bucurat teribil, pe lângă tristeţea pe care am simţit-o văzându-l mai îmbătrânit. În schimb, Waters mi s-a părut neschimbat. La fel de sincer, exploziv, pasionat, bucuros de întâlnirea cu publicul, mândru de creaţiile lui, gigantic în gândire şi exprimare.

Bateristul Graham Broad m-a făcut praf încă odată cu capacitatea sa de a schimba zeci de ritmuri într-o melodie şi cu precizia loviturilor, iar intro-ul de la „Time” m-a electrizat din nou. Doamnele de la voce au fost la limita magnificului, „veteranele” P.P.  Arnold şi Katie Kisoon au sedat sala cu solo-uri vocale devastatoare. Jon Carin a fost din nou om orchestră – clape, chitară, voce, iar noul chitarist, Dave Kilminster, a părut în elementul lui. Ca şi acum 5 ani, rafinamentele instrumentale ne-au venit tot de la chitaristul Andy Fairweather Low.

A fost o bucurie să văd în aer celebrul porc gonflabil, într-o variantă micşorată şi up-datată tehnic, cosmonautul Dave din Odiseea Spaţială a lui Stanley Kubrick ne-a trecut şi el pe deasupra capetelor, bătăile de inimă de la începutul albumului „Dark side of the moon” ne-au aliniat pulsurile, iar exploziile torpilelor de submarin din „Perfect sense” ne-au zguduit la propriu.

Roger Waters este un tip foarte riguros, ceea ce s-a simţit peste tot. Regia spectacolului a început cu exact 15 minute înainte de intrarea muzicienilor pe scenă şi a fost entuziasmantă. Pauza de un sfert de oră dinainte de „The dark side…” a fost şi ea calculată la secundă. După finalul albumului a venit şi biss-ul de rigoare, un adevărat regal: Another brick in the wall, Vera, Bring the boys back home şi Comfortably numb.

Pentru toate acestea ar fi trebuit să mulţumesc, dar n-am făcut-o. Cum să-i mulţumesc unui om pentru faptul că e genial?

Lucian Cremeneanu

(20 aprilie 2007)

Anunțuri