Etichete

, , , , ,

Uneori, cînd ascult Pink Floyd, îi trimit un gînd de recunoștință omului prin care i-am descoperit. Nu l-am mai întîlnit de foarte mulți ani și nu cred că i-am mulţumit vreodată. O fac acum, cu două zile înainte să văd concertul „The Wall” al lui Roger Waters.

Era vară, aveam magnetofon de vreo doi ani, dar vraja tot nu i se spulberase. Kashtan-ul încă mirosea a nou. Tranzistoarele, motorul, carcasa de lemn şi plastic,  curelele de transmisie, toate creau împreună un cocktail olfactiv superb. Mirosul acela de sculă nouă pe care nu-l pot uita. Mă treceau fiori ori de cîte ori îl porneam de la butonul mare din stînga. Monstrulețul rusesc trimitea un bufnet discret în difuzoare și un fîsîit abia perceptibil, semn că e pregătit. Cu degetele nerăbdătoare, treceam banda prin dreptul capetelor de redare şi o înfășuram pe o rolă goală. Apoi apăsam și răsuceam butonul mare din dreapta. Vumetrele cu leduri verzi începeau să bată în ritmul anilor ’80, iar camera și lumea mea erau inundate instant de un potop de sunete și senzații. Modern Talking și CC Catch făceau legea pe atunci. Sandra era cea mai simpatică mutriță din show-biz, iar Samantha Fox și Sabrina jucau curent în toate visele mele erotice.

Ei bine, în lumea aceea urma să se petreacă o schimbare. O vizită acasă la prietenul și colegul meu de generație Dinu Moș, un geniu precoce care bătuse toate recordurile locale și o bună parte din cele naționale la șah, m-a pus față în față cu colecţia de muzică a fratelui său mai mare. Călin Moș era și el un talent uriaş, dar în pictură. Umpluse casa părinţilor cu propriile creaţii şi avea frecvent expoziţii. Pe lîngă toate astea, studia Medicina la Cluj și era un meloman rafinat. Cînd l-am rugat să-mi împrumute o bandă cu ceva muzică nouă, mi-a spus că el nu are decît albume. S-a dus la raft şi mi-a ales două benzi – Pink Floyd – „The Wall” şi Dire Straits – „Alchemy”.

Le-am ascultat vreo cîteva zile și n-am putut să mă împrietenesc cu ele. Deși eram cît de cît inițiat în muzica serioasă (ascultam acasă The Beatles, Elvis, Abba, Smokie încă din copilărie), cele două albume mi s-au părut lente, plictisitoare și complicate. Nu înțelegeam nimic din ele. Am încercat să le sparg cochilia prin ascultări repetate, dar n-am reușit. După cîteva săptămîni am renunțat și le-am înapoiat cu inima grea, asemenea un elev care merge la școală cu tema nefăcută. „Ți-au plăcut?” m-a întrebat Călin. „Nu prea”, am oftat, un pic jenat. „Ei, poate ești prea tînăr pentru ele”, a zîmbit el. Mi-am luat cei 16 ani la spinare și m-am întors la benzile mele, destul de puține la număr, pe care le știam  pe de rost.

După o jumătate de an s-a întîmplat ceva pentru care nu am o explicație. Probabil că cele două albume continuaseră să lucreze în background, în mintea mea. Acel „ceva” m-a trimis din nou la Călin Moș şi l-am rugat să-mi împrumute benzile pentru încă o încercare. Aproape am alergat înspre casă cu ele în mînă. Fără să mai am răbdare să mă descalț, am năvălit în cameră și am dat drumul la „The Wall”. Ei bine, din acel moment, „Zidul” nu s-a mai dezlipit de magnetofonul meu vreme de cîteva săptămîni. Din boxe se auzea altceva, un alt tip de poveste, care mă iradia cu senzaţii noi şi imagini nevăzute pînă atunci. Nu mai auzisem nicăieri, nici la radio, nici la televizor, simfonia aceea aparte, care mă purta dintr-o parte a universului într-alta, deschizîndu-mi în faţă porți noi, de care nici nu știam că există. Nu i-am înțeles prea bine tema de la început, dar am intuit-o curînd. La fiecare reascultare descopeream un sunet nou, un sens nou, o senzaţie nouă.

De atunci, lumea muzicii s-a deschis frumos în fața mea și m-a sedus cu zîmbetul pe buze, așa cum o femeie matură seduce un adolescent crud. Am descoperit cît de multă muzică de plăcut e în lumea asta mare! Dar, oricît de mult mi-am extins orizonturile muzicale, Pink Floyd a rămas trupa de suflet. Am mers prima dată pe axa firească a timpului, cu „Momentary Lapse of Reason”, „Delicate Sound of Thunder” şi „The Division Bells” (pe care l-am cumpărat în armată, cu solda de pe o lună, şi l-am ascultat în tăcere absolută cu prietenii mei în ziua liberării).

Filmul „The Wall”, capodopera lui Alan Parker, l-am văzut după cîţiva ani la specialul meu prieten Bibu, pe o casetă video împrumutată de un amic taximetrist. A fost momentul care mi-a completat imaginile lipsă și mi-a relevat ideea întreagă a zidului. Dar expediţia în sens invers timpului a fost cea mai interesantă. L-am descoperit pe Syd Barrett, am reuşit să-l înţeleg pe Roger Waters, m-am întîlnit cu capodoperele, am identificat esenţa Floyd-ului şi mi-a părut rău că m-am născut prea tîrziu şi prea departe.

Dar Roger Waters m-a ajutat să trec peste frustrarea că m-am născut prea tîrziu şi prea departe. În 2002 mi-a cîntat la Budapesta cîteva dintre cele mai mari cîntece din perioada Pink Floyd, plus altele din cariera lui solo. Cîţiva ani mai tîrziu a dat timpul înapoi şi mi-a oferit incredibila ocazie să văd şi să ascult live magistralul „The dark side of the moon”. Atunci, în timp ce ieşeam de la concert, le-am spus prietenilor mei „Cred că o să-l mai vedem pe Roger Waters încă o dată. Poate chiar cu The Wall.” Aşa că e uşor de înţeles ce-a fost în inima mea cînd, după 4 ani, am aflat că Mr. Waters pleacă în turneu cu… The Wall.

„The Wall” este nu numai albumul meu de căpătîi, Biblia mea muzicală, cu care mă identific enorm, ci și discul deschizător de minte şi inimă, căruia îi datorez mult din ce a urmat în viaţa mea. Pe Călin Moș l-am întîlnit în anii următori, de la tot mai rar spre deloc, dar i-am păstrat mereu o recunoștință nealterată. Mulţumesc, Călin! Am să-ţi dedic o melodie din concert.

Am scris rîndurile acestea cu două zile înainte de concertul „The Wall”, pe care urmează să îl văd în Australia. Nu cred că am să scriu o cronică. Aş fi mult prea subiectiv. 

O cronică scrisă de prietenul meu Liviu Balint, după concertul „The Wall” de la Budapesta, puteţi citi aici.