Scena sălii Transilvania din Oradea este cam îngustă. În ea și-a găsit loc și mai îngustul mini-apartament al unei bătrâne doamne țintuită de bătrânețe la pat. Și a fost inspirat să fie așa, fiindcă spațiile în care trăiesc oamenii ajung, spre senectute, să se transforme în mici închisori, cu pereți strâmți, plini de amintiri, care parcă te apasă și îți iau aerul. În acest spațiu are loc acțiunea spectacolului ”Speranța nu urcă niciodată cu liftul”.

Un spectacol în patru personaje (bătrâna doamnă, îngrijitoarea ei și doi androizi) la care am remarcat în primul rând un casting excelent. Perfect aleși în rolurile androizilor, Giorgia Căprărin și David Constantinescu (pentru a intra și mai bine în rol, David și-a ras complet părul) au arătat atât performanțele tehnologiei cât și erorile ei. Îngrijitoarea Vetuța, o fată cam de la țară, este Adela Lazăr, specialistă în personaje colorate care stârnesc râsete sănătoase și fac dramele mai suportabile. Rol de mică întindere, dar de mare impact. În rolul bătrânei imobile, un rol lipsit de mișcare scenică, era strict necesară o actriță care să joace bine cu vocea, iar Mirela Niță-Lupu este o excelentă actriță de voce. Dovada? Îi sunt necesare mai puțin de 30 de secunde de la prima replică să te ducă de la milă la iritare maximă și înapoi.

Față de spectacolul lectură de acum câteva luni, textul s-a mai modificat. Îndrăznesc să spun că era chiar necesar, fiindcă arta dialogului este esențială în scrierea teatrală, iar personajele cresc în primul rând prin vorbele lor. Iar cei aflați la începutul scrierii de teatru vor să le pună cât mai repede în gură personajelor propoziții memorabile, adevăruri universale, revelații indubitabile și chiar filosofii de viață, uneori fără să le pregătească cu atenție drumul până acolo. Dar, cu toate acestea, textul doctoriței Simona Mihuțiu, aflată la debut în teatru, este admirabil și susține cu mare siguranță scheletul întregului spectacol, ridicând multe întrebări și teme de gândire.

Am avut o mare curiozitate pentru viziunea scenică a regizorului Toni Nica, aflat la primul spectacol în liga mare. Susținut puternic de scenografia Oanei Cernea, tânărul regizor a coordonat un efort de echipă, a reușit să creeze contextul desfășurării dramei și le-a dat actorilor posibilitatea să inoveze acolo unde era loc sau chiar necesar. A folosit echilibrat tehnologia fără să o ducă în derizoriu (vă reamintesc subiectul – o femeie îngrijită de roboți umanoizi cu inteligență artificială), a punctat cu muzică bine aleasă (Gary Numan sau Daft Punk) și a păstrat cât s-a putut de bine ritmul spectacolului, păzindu-l de momente mai moi sau moarte. Momentul ”La La Land” merită o mențiune specială pentru joaca ingenioasă pe axa timpului, dacă asta o fi fost intenția.

Spectacolul a fost lansat, acum urmează întâlnirile lui cu publicul, întâlniri care îi vor decide viitorul. După ce o să-l vedeți, veți simți nevoia să îl dezbateți. Cele două lumi care se întâlnesc în el, cea umană cu suflet și cea digitală fără, te cam forțează să te poziționezi ca spectator într-o parte sau alta, te mută de la zâmbete ironice la dubii sau chiar temeri serioase. Căci tehnologia nu stă pe loc, iar ceea ce azi pare literatură de anticipație pentru cei mai mulți dintre noi, poate să fie deja în testele finale sau chiar funcțional prin ceva laboratoare ascunse.

Sunt sigur că un regizor aflat acum la început de drum va ajunge să apeleze la roboți în viitor, când aceștia vor deveni suficient de performanți și de accesibili ca preț. Nu ca să înlocuiască oamenii (asta e principala spaimă acum), ci ca să-și diversifice modalitățile de exprimare artistică. Căci lumea teatrului, la fel ca tehnologia, se schimbă întruna. Iar publicul este obligat să țină pasul.

Lucian Cremeneanu