Deși mi se pare o mică blasfemie să compari un spectacol de teatru cu un film, chiar și printr-o simplă referință, de data asta spun fără ezitare că ”Oglinda Spartă” este un film desfășurat live în fața spectatorilor. Iar acesta este un compliment la adresa modului în care regizorul rus Timofei Kuliabin a creat pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea – o demonstrație de exactitate și limpezime în montare, cu o estetică vizuală de mare finețe și bun gust.

Prin viziunea dramaturgului Roman Dolzhanskiy care a adaptat textul, Kuliabin a adunat sticla spartă a lui Arthur Miller și a reasamblat-o într-o oglindă pe care, în ciuda titlului, a lăsat-o întreagă, pentru ca toată lumea care trece prin sală să se privească puțin în ea. Textul este rescris cu o libertate extraordinară, dar cu respect pentru filoanele principale. Povestea inițială se păstrează în toate elementele de bază, cele esențiale, dar updatează celelalte elemente de referință.

Frica nu mai provine de la kristallnacht, ci de la războiul din Gaza, veștile proaste nu mai sosesc prin ziar, ci prin tabletă, focusul se mută discret de pe problematica antisemitismului pe chestiuni mai actuale, cum ar fi condiția femeii, comunicarea în cuplu și deontologia profesională, dar păstrează deschise și liniile vinovăției și iertării de sine.

Rearanjarea planurilor fizice s-a mai practicat în teatrul modern, dar Kuliabin accesează un nivel superior – el manipulează și axa timpului într-un mod foarte inteligent, printr-un personaj inventat, adăugat în spectacol tocmai pentru a aduce claritate și pentru a extinde povestea dincolo de finalul original.

Coloana sonoră semnată de compozitorul Timofei Pastukhov este aproape un personaj distinct – o prezență constantă ce contribuie esențial la crearea stărilor, în acord complet cu întâmplările de pe scenă. Precizia cu care se suprapune sunetul pe mișcările din scenă în combinație cu vocile actorilor, care sunt amplificate, plus reglajele potențiometrelor, făcute la subdiviziuni de milimetru, creează și mai puternic impresia de film.

Lăudat pentru metodele de lucru de către toată lumea cu care a colaborat la Oradea, Kuliabin a pus și foarte multă presiune pe echipă, aspect ușor de dedus din ritmul spectacolului, din mișcările multiple ale decorului și din timpii mici lăsați la dispoziție pentru tranzițiile între scene. Da, din punct de vedere tehnic, o mulțime de lucruri pot să meargă prost în spectacolul ăsta! Dar nu merg.

Distribuția (Denisa Vlad, Eugen Neag, Răzvan Vicoveanu, Richard Balint, Anda Tămășanu, Alexandru Rusu), o combinație pe care nu mi-am imaginat-o vreodată, dar care funcționează ca un motor nemțesc, arată încă o dată că un casting bine făcut rezolvă o bună parte din economia unui spectacol de teatru. Fiecare partitură livrează exact cât trebuie, printr-un ”fine tuning” făcut perfect.

Și dacă am început textul ăsta cu o impietate, să-l închei cu încă una.

Iată că nemernicia războiului din Ucraina are și un efect bun pentru noi. Dacă nu s-ar fi auto-exilat din țara-mamă din pricina opiniei sale anti-război, probabil că n-am fi avut ocazia să ne întâlnim aici cu Timofei Kuliabin. Acum tot ce mai rămâne de făcut este să înțelegem importanța acestui moment în fenomenul teatral din Oradea și România și să-i vedem urmările în timp.

Lucian Cremeneanu

Foto Sebi Tonț, Defoto Studio