Etichete

, , , , ,

Richard Balint şi Mihaela Gherdan în „Maitreyi”, piesa care încheie stagiunea 2009 – 2010 a trupei Iosif Vulcan de la Teatrul de Stat Oradea. Joi, 10 iunie, Casa de Cultură a Sindicatelor. Intrarea gratuită.

Regizoarea bucureşteană Chris Simion a respectat toate etapele importante din cartea lui Mircea Eliade. N-a fost suficient, aşa că a ieşit o piesă de teatru documentar. A montat ingenios, dar n-a transmis emoţie. Nu cred că vina este a ei sau a actorilor. „Vinovatul” e tot Eliade. Esenţa poveştii dintre Alan şi Maitreyi nu stă în dialoguri, ci în discuţiile interioare ale englezului, în gândurile şi în mărturisirile sale intime. Iar o piesă de teatru constuită în mare parte din replici, superficiale în lipsa portantei intimităţii, e condamnată să transmită doar cuvinte. În aceste condiţii, apelarea la propriile amintiri este esenţială pentru spectator. Deşi, în anumite momente, piesa pare făcută tocmai pentru cei care nu au citit cartea.

După prima atingere fizică între Maitreyi şi Alan, petrecută în minutul 59, el pomeneşte în premieră de „relaţia noastră”. Dacă n-ai citit cartea sau măcar un rezumat al ei, îţi vine să te ridici şi să întrebi cu voce tare, contrariat „Care relaţie?” Asta pentru că prima jumătate a spectacolului este mai mult descriptivă, documentară, cu obiectiv clar reflectarea cât mai fidelă a societăţii indiene. Aici, experienţa indiană personală a regizoarei se simte din plin şi dă autenticitate scenelor. Abia în partea a doua povestea începe să se concentreze pe personaje.

Mihaela Gherdan, care s-a trezit în rolul Maitreyi cu o săptămână înainte de premieră, se potriveşte cu frumuseţea bengaleză descrisă de Eliade. Îi lipseşte, însă, sfioşenia, o trăsătură esenţială pentru personajul ei. Nu e foarte convingătoare când spune „Te iubesc”, dar devine foarte credibilă în momentele de tristeţe, disperare şi revoltă. Richard Balint, constant bun în rolurile sale, pare dintr-un alt film. Abia pe la sfârşit mi-am dat seama că exact aşa trebuia să fie: un străin aflat într-un mediu căruia nu-i aparţine şi pe care nu îl pătrunde foarte adânc. Deci, din nou bun.

Cel mai mult mi-a plăcut cum s-a lucrat pe planuri paralele. Preferata mea e scena căsătoriei, unde acţiunea se desfăşoară pe trei planuri diferite (pregătirea ei, pregătirea lui şi pregătirea spaţiului pentru ceremonie), cu replici intersectate care provoacă un ping-pong al privirii. Culorile ating maximum de spectaculozitate, costumele personajelor sunt senzaţionale, ca în toată piesa, de altfel. Flashback-ul şi stop-cadrul, foarte inspirate, mi le-aş fi dorit folosite mai mult, pentru un plus de dinamism. Spectacolul suferă grav la capitolul „melodie” a replicilor, prea ardeleneşti şi lipsite pe alocuri de emoţie, fior, poezie şi şoaptă.

Una peste alta, „Maitreyi” de la Teatru de Stat din Oradea este mai degrabă un spectacol pentru ochi, nu pentru suflet. Un spectacol de înţeles, nu de simţit, în ciuda declaraţiei inverse a regizoarei. O punere în scenă care nu permite recitaluri de virtuozitate, şi nici nu răspunde fantasmelor personale. Totuşi, este un proiect ambiţios pentru o scenă de teatru din provincie, care trebuie văzut. Reprezintă un efort care se aplaudă. Chiar dacă nu prelung.

(12 martie 2008)

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri