Arhive etichetă: 2008

Iris, aeterna poveste

10 Marți dec. 2013

Posted by in Cronici concerte

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , , ,

Anul 2008. Despre starea de sănătate a lui Cristi Minculescu se auzeau tot mai multe zvonuri rele. Teama împânzise din nou lumea rockului. Se va termina? Când? Cum? Şi, mai ales, de ce? Apoi zvonurile au devenit oficiale, iar teama s-a făcut şi mai mare. Dar răul cel rău a trecut. Iar floarea de iris a mers mai departe. Însă doar ca să se ofilească altfel, într-un mod neanticipat de nimeni. O cronică veche de 5 ani, de la ultimul concert Iris în formulă completă la care am asistat (9 martie 2008, Blue Monday, Oradea). O cronică scrisă cu teamă.

Iris Blue MondayCe început surprinzător! Niciodată nu i-am auzit pe irişi deschizând un concert cu două balade („Noaptea” şi „Cine mă strigă în noapte?”). Îmi muşc buzele şi sper că noaptea din cântece nu prevesteşte nimic rău. Publicul, aparent rece la început, se încălzeşte treptat ca un diesel pornit iarna la drum lung. Se intră în ritm cu cel mai pur şi mai iubit hard rock românesc. Începe să fie bine!

Iris ştie să cânte oriunde. După 30 de ani de carieră şi proiecte dintre cele mai grandioase, cei patru nu se sfiesc să cânte în cluburi. Practic, de aici au pornit. Urechile sunt mai aproape, sunetul mai uşor de controlat. Dar şi publicul mai greu de urnit. Microfoniile nu sunt prilej de rictusuri. Fac parte din rock. Iar rockul începe să crească în seara noastră comună.

Citeşte mai departe

Coldplay Goldplay (Coldplay la Budapesta)

25 Duminică iul. 2010

Posted by in Cronici concerte, Editoriale 7 Seri

≈ 2 comentarii

Etichete

, , , , ,

Această prezentare necesită JavaScript.

După ce am ascultat de câteva ori cântecul Yellow de pe primul album, apărut în 2000, mi-am zis că trupa Coldplay dă semne de seriozitate. Albumul din 2002, A rush of blood to the head, mi-a reconfirmat intuiţia şi mi-a permis să plusez, spunând în stânga şi în dreapta că trupa va ajunge mare dacă se ţine de treabă. Al treilea LP, X&Y, mi-a venit mănuşă pe suflet şi pe supoziţiile anterioare. Dar prima confirmare oficială a faptului că trupa ţinteşte succesul planetar a venit când am auzit că vor lucra la albumul Viva la vida cu producătorul Brian Eno. Un pariu mare pentru ambele părţi. Era limpede că, astfel, Coldplay vrea să (se) inoveze. Iar Eno nu prea dă greş.

Coldplay a cântat în 23 septembrie 2008 la Budapest Sport Arena, un loc din ce în ce mai cunoscut şi frecventat de români. Mi-e imposibil să nu fac o comparaţie: Coldplay a cântat într-un mod în care nicio trupă românească nu va cânta în următorii 20 de ani. Diferenţa nu e în despre ce se cântă sau cu ce instrumente, ci în cum se compune şi cum se reinventează sunetul. Temele pe care le abordează Coldplay nu sunt foarte diferite de cele ale trupelor româneşti. Dar abordarea face toată diferenţa. Înafară de faptul că provin dintr-o cultură de cuceritori, care le sădeşte în ADN dezinvoltură şi le permite să stea drepţi pe orice scenă din lume, cei patru băieţi au abordat şi o modestie de-a dreptul seducătoare.

citeşte mai departe

Jesus Christ Megastar

14 Miercuri iul. 2010

Posted by in Editoriale

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , ,

O domnişoară pe care o cunosc încearcă zadarnic să nu se mai uite la Megastar. Îşi recunoaşte viciul cu candoare şi culpabilitate, ca un om slab şi parţial resemnat. O doare faptul că niciodată părerile ei nu coincid cu cele ale juriului. Plânge în taină împreună cu candidaţii nedreptăţiţi şi marcaţi pe viaţă. Apoi se jură că nu se mai uită niciodată, chiar de-o fi foc. Dar jurământul expiră în prag de ediţie nouă şi legătura viciată continuă. Asemenea ei, sunt mulţi alţii, prea preocupaţi de propriul divertisment ca să observe esenţialul.

Megastar nu este un concurs muzical! Megastar este un show de divertisment, care foloseşte muzica doar ca pretext. Megastar nu îşi propune să lanseze hituri sau vedete, dar, dacă se întâmplă asta, nu se opune. Vrea doar să facă show, uneori cu orice preţ, pentru a-şi obţine scopul principal: sfânta audienţa. Cea care plânge, suferă, se bucură, comentează, fredonează, mai şi râde uneori, dar înghite publicitate din orice poziţie.

Delictul cel mai grav este că Megastar îi învaţă pe oameni că doar locul 1 contează. Îi poleieşte cu aur pe câştigători şi îi distruge pe cei de la locul 2 în jos. Clasamentul concursului are un singur loc – primul. În rest există doar loseri. Efectul pe termen lung poate fi devastator. Copiii nu se vor mai apuca de cântat din drag de muzică, ci doar pentru a ajunge pe locul 1, asumându-şi din start riscul eşecului. Un eşec care începe chiar de la locul 2.

Titlul emisiunii este la fel de umflat cu pompa precum aspiraţiile participanţilor. Nu era suficient cuvântul „star”. Trebuia să se exagereze şi s-a ajuns la „Megastar”. Urmează, logic, „Ultra-Megastar”, „Hyper-Megastar” şi, atunci când audienţa emisiunii va atinge valori minime, se va scoate din joben denumirea supremă: „Ultra-Mega-Hyper-Super-Megastar”. Să auzi acolo hituri!

(7 seri, 26 august 2008)

My my my… Maitreyi

28 Vineri mai 2010

Posted by in Cronici teatru

≈ 2 comentarii

Etichete

, , , , ,

Richard Balint şi Mihaela Gherdan în „Maitreyi”, piesa care încheie stagiunea 2009 – 2010 a trupei Iosif Vulcan de la Teatrul de Stat Oradea. Joi, 10 iunie, Casa de Cultură a Sindicatelor. Intrarea gratuită.

Regizoarea bucureşteană Chris Simion a respectat toate etapele importante din cartea lui Mircea Eliade. N-a fost suficient, aşa că a ieşit o piesă de teatru documentar. A montat ingenios, dar n-a transmis emoţie. Nu cred că vina este a ei sau a actorilor. „Vinovatul” e tot Eliade. Esenţa poveştii dintre Alan şi Maitreyi nu stă în dialoguri, ci în discuţiile interioare ale englezului, în gândurile şi în mărturisirile sale intime. Iar o piesă de teatru constuită în mare parte din replici, superficiale în lipsa portantei intimităţii, e condamnată să transmită doar cuvinte. În aceste condiţii, apelarea la propriile amintiri este esenţială pentru spectator. Deşi, în anumite momente, piesa pare făcută tocmai pentru cei care nu au citit cartea.

Continuă lectura →

Drama butonului roşu

30 Vineri apr. 2010

Posted by in Editoriale 7 Seri

≈ Un comentariu

Etichete

,

„Să ne comportăm cu televizorul ca şi cu frigiderul – să-l deschidem doar atunci când e necesar!”

„Doar porcării la televizor! Nu mai ai la ce să te uiţi!”, spune, cu dezgust, omul-telecomandă. Apoi schimbă canalul. Şi iar, şi iar, transformând tv-ul în orgă de lumini. Ajunge la 80 şi apoi o ia de la capăt. Nici prin cap nu-i trece să-l oprească pur şi simplu. Pentru el, butonul roşu de pe telecomandă e ca un declanşator nuclear. Dacă îl apasă, îi explodează realitatea paralelă în care trăieşte seară de seară şi nu-i mai rămâne decât să se confrunte cu propria viaţă.

Cel mai nedemocratic buton de pe telecomandă, butonul roşu de stop şi off, trăieşte o dramă de neînchipuit. Tocmai el, care iese atât de uşor în evidenţă, el, care mai demult era şeful celorlalte butoane, el este acum cel mai nefolosit. Sentimentul inutilităţii, accentuat de faptul că e el mai curat dintre toate, îl face să-şi ia câmpii. S-ar transfera la o tastatură, la un mobil, ceva, dar cine să-l angajeze aşa roşu? Pentru ca drama să-i fie completă, funcţia sa principală a fost preluată de butonul Timer, cel care programează oprirea automată.

Funcţia butonului roşu a fost, astfel, dezactivată. Rămasă fără opoziţie, cea mai populară mobilă de interior îşi face treaba cu noi după cum doreşte. Ştie că, pătimaşi cum suntem, preferăm să înjurăm, decât să evităm programele şi oamenii care nu ne plac. Nu ne vrea mai drepţi, mai buni sau mai deştepţi. În ciuda aparenţelor, televizorul e un mediu de comunicare exclusiv unidirecţional. Ne toarnă orice cu pâlnia în cap şi nu-l interesează ce avem de spus, decât dacă plătim 1,15 euro pe minut sau pe SMS.

Toate acestea se întâmplă din cauză că ne-am pierdut puterea de a opri singuri televizorul. Într-un desen animat, Didi, sora lui Dexter, cel cu laboratorul, se uită ore în șir la mira de control pe care scria „Defecţiune tehnică” râzând, plângând şi suferind de parcă ar urmări un film artistic. Nu mai avem mult până acolo! Cel mai mare hoţ al tuturor timpurilor vrea să ne fure orele şi să ne facă dependenţi de poveştile, dramele, certurile şi aventurile altora. În mare parte a reuşit.

Vă invit la luptă, camarazi! Cum? Să ne comportăm cu televizorul ca şi cu frigiderul – să-l deschidem doar atunci când e necesar!

Lucian Cremeneanu

(Şapte seri, 14 decembrie 2008)