Etichete

, , , , , , ,

Anul 2008. Despre starea de sănătate a lui Cristi Minculescu se auzeau tot mai multe zvonuri rele. Teama împânzise din nou lumea rockului. Se va termina? Când? Cum? Şi, mai ales, de ce? Apoi zvonurile au devenit oficiale, iar teama s-a făcut şi mai mare. Dar răul cel rău a trecut. Iar floarea de iris a mers mai departe. Însă doar ca să se ofilească altfel, într-un mod neanticipat de nimeni. O cronică veche de 5 ani, de la ultimul concert Iris în formulă completă la care am asistat (9 martie 2008, Blue Monday, Oradea). O cronică scrisă cu teamă.

Iris Blue MondayCe început surprinzător! Niciodată nu i-am auzit pe irişi deschizând un concert cu două balade („Noaptea” şi „Cine mă strigă în noapte?”). Îmi muşc buzele şi sper că noaptea din cântece nu prevesteşte nimic rău. Publicul, aparent rece la început, se încălzeşte treptat ca un diesel pornit iarna la drum lung. Se intră în ritm cu cel mai pur şi mai iubit hard rock românesc. Începe să fie bine!

Iris ştie să cânte oriunde. După 30 de ani de carieră şi proiecte dintre cele mai grandioase, cei patru nu se sfiesc să cânte în cluburi. Practic, de aici au pornit. Urechile sunt mai aproape, sunetul mai uşor de controlat. Dar şi publicul mai greu de urnit. Microfoniile nu sunt prilej de rictusuri. Fac parte din rock. Iar rockul începe să crească în seara noastră comună.

Ador caracterul trupelor mari! Nu-i uită niciodată pe cei de la care au învăţat meserie. Prima parte a concertului Iris se termină cu Free, Queen şi Led Zeppelin. Surprinzător, lipseşte AC DC. Îmi muşc buzele din nou când, înainte de „I want to break free”, Cristi arată spre cer şi îşi atinge inima. Mă relaxez când pricep salutul pentru Freddie Mercury. Sunt obsedat şi eu de aceeaşi teamă ca majoritatea. Mă scutur şi mai fac zece fotografii. Vreau să păstrez fiecare secundă.

Începe partea a doua a cântării şi realizez că merg la concertele Iris de 20 de ani. Ce febră musculară am avut după ce am dat non-stop din cap şi membre la primul concert! Chiar şi taică-meu şi-a cumpărat bilet atunci, neştiind ce-i vor păţi urechile în rândul 5, în faţa unui perete de boxe. Între timp băieţii s-au schimbat. „Vremea trece doar peste ei. Tu eşti la fel!”, îmi şopteşte parşiv creierul.

Vreau să le uit piesele, dar nu am talentul necesar. „Floare de iris”, „Nu mă uita” şi „Iris Aeterna” au înţelesuri ascunse, iar mie îmi este frică în continuare. „Strada ta” mă bucură, „Baby” mă face să urlu, „Eu şi cu tine” îmi trezeşte amintiri de liceu. De la schimbarea de macaz din 1996, Iris a lansat o mulţime de hituri. Îmi dau seama că le ştiu pe de rost. Ce face nebunul ăsta de timp? Îşi bate joc de noi?

Pe scenă e atmosferă profesională, rece, nemţească. Prea decentă pentru o cântare rock. Bucuria n-a mai prins bilet. Entuziasmul face blatul în public. Un public mai mic decât ar fi trebuit, dar mare prin voce, suflu şi memorie. Oare de ce îmi vine să plâng? Din cauză că mi-e teamă să nu-mi fure cineva amintirile? Din cauză că mă doare profilactic sufletul? Pentru că nu mai vreau să pierd încă o dată?

Lumea mea e făcută şi din Iris. Ceea ce m-a bucurat atâţia ani, mă face acum foarte vulnerabil. Nu pot sta pasiv, dar nici nu ştiu ce să fac. Să-mi dezvolt sisteme de protecţie pare stupid. Să mă port ca un suflet de fier mi-e imposibil. Nu-mi rămâne decât să cânt. Şi să uit mărturisirea lui Cristi Minculescu, făcută în pauza concertului unei colege de breaslă: „Iris a murit!”

Lucian Cremeneanu

10 martie 2008

Anunțuri