Etichete

, , , , ,

Această prezentare necesită JavaScript.

După ce am ascultat de câteva ori cântecul Yellow de pe primul album, apărut în 2000, mi-am zis că trupa Coldplay dă semne de seriozitate. Albumul din 2002, A rush of blood to the head, mi-a reconfirmat intuiţia şi mi-a permis să plusez, spunând în stânga şi în dreapta că trupa va ajunge mare dacă se ţine de treabă. Al treilea LP, X&Y, mi-a venit mănuşă pe suflet şi pe supoziţiile anterioare. Dar prima confirmare oficială a faptului că trupa ţinteşte succesul planetar a venit când am auzit că vor lucra la albumul Viva la vida cu producătorul Brian Eno. Un pariu mare pentru ambele părţi. Era limpede că, astfel, Coldplay vrea să (se) inoveze. Iar Eno nu prea dă greş.

Coldplay a cântat în 23 septembrie 2008 la Budapest Sport Arena, un loc din ce în ce mai cunoscut şi frecventat de români. Mi-e imposibil să nu fac o comparaţie: Coldplay a cântat într-un mod în care nicio trupă românească nu va cânta în următorii 20 de ani. Diferenţa nu e în despre ce se cântă sau cu ce instrumente, ci în cum se compune şi cum se reinventează sunetul. Temele pe care le abordează Coldplay nu sunt foarte diferite de cele ale trupelor româneşti. Dar abordarea face toată diferenţa. Înafară de faptul că provin dintr-o cultură de cuceritori, care le sădeşte în ADN dezinvoltură şi le permite să stea drepţi pe orice scenă din lume, cei patru băieţi au abordat şi o modestie de-a dreptul seducătoare.

Un început fulminant de show cu un set de patru piese pline de energie (Violet Hill, Clocks, In my place, Speed of sound) a creat coeziunea instantă cu publicul şi le-a permis britanicilor să facă tot ce vor în 90 de minute de show compact şi bine echilibrat. Coldplay este o trupă în care se munceşte în acord global – bassistul (Guy Barryman) a cântat şi la percuţie, chitaristul (Jon Buckland) la clape, tobarul (Will Champion) la chitară şi voce, iar vocalistul (Chris Martin) la muzicuţă şi la timpane. Totul pentru ca soundul trupei să rămână intact, iar ritmul şi tensiunea pieselor să fie constante, ca pe disc. Micile derapaje vocale ale lui Chris Martin au fost trecute cu vederea şi considerate ca făcând parte din şarmul său şi chiar din identitatea trupei. A compensat cu un joc de scenă sincer şi exuberant.

N-au lipsit nici micile şi marile surprize. The hardest part a fost cântată doar de Chris Martin la pian şi voce împreună cu publicul. Ieşirea de pe scenă a trupei şi apariţia în tribuna din spatele sălii, de unde a şi cântat acustic două piese, a fost un alt moment memorabil. Arhitectura de lumini merită o menţiune distinctă şi aplauze speciale: un „Nu” hotărât monotoniei şi tiparelor. Coldplay a renunţat la transformarea fundalului scenei în ecran uriaş de proiecţie, dar a pus imagini pe baloane cu diametrul de aproximativ 2 metri atârnate deasupra publicului. Iar laserele au fost folosite cu cap şi cu efect.

Ieşirea de pe scenă a trupei şi apariţia în tribuna din spatele sălii, de unde a şi cântat acustic două piese, a fost un alt moment memorabil.

Cântecele de pe Viva la vida (Cemeteries of London, 42, Strawberry Swing) au demonstrat încă o dată meritele pe care le au formaţiile care riscă să o ia înaintea timpurilor. Mai exact, să faci publicul să te urmeze şi nu invers. În fond, de asta unii stau pe scenă, iar alţii în sală. Să nu uităm că Viva la vida i-a dezamăgit iniţial pe unii fani, din cauză că era prea deosebit de precedentul. S-a dovedit ulterior că aveau doar nevoie de timp pentru asimilarea noului produs.

Cu piese pe teme universal valabile îmbrăcate în sound galactic bine ancorat în viitor, Coldplay a reuşit! Urmarea e logică. Trupa va fi copiată şi, încet-încet, va deveni clasică. Cifrele de vânzări si premiile vor conta mai puţin. Cert este că, odată cu al patrulea album de studio şi cu turneul Viva la vida, Coldplay a început să devină o trupă cu adevărat mare.

(Şapte seri, 28 septembrie 2008)