Queen trebuia să se stingă odată cu Freddie Mercury. A şi făcut-o pentru câţiva ani. Apoi, într-o şedinţă de spiritism, şi-a scuturat praful, şi-a pus perfuzii şi vocalist nou. A testat publicul cu un album live, cu piese vechi şi noi, apoi a făcut unul nou-nouţ („Cosmos rocks”) şi s-a pornit din nou la drum. La întrebarea „Cum a fost la Queen?” am evitat răspunsul câteva zile, aşteptând să mi se aşeze gândurile. Acum ştiu: a fost magic,  frustrant şi uşor dezamăgitor.

Magic. Imposibil să nu fii impresionat de întâlnirea cu Queen! Cântecele de pe vinil, de pe casete, benzi şi cd-uri, cântecele de la radio, videoclipurile pe care le ştii pe de rost… Toate sunt în faţa ta, într-un show spectaculos, cu un playlist echilibrat, aproape perfect. Start cu „Hammer to fall”, „Tie your mother down”, „Fat bottomed girls” şi „Another one bites the dust”. Brian May la chitară rece şi întreg publicul, într-un cor uriaş, au cântat celebrul cântec maghiar „Tavasi szel” (în timpul căreia îi explicam englezoaicei din spatele meu de ce nu ştie piesa), continuată superb cu „Love of my life”. N-a lipsit nici „We are the champions”, nici mesajul de esenţă al trupei „The show must go on”. Spre fericirea mea, am auzit şi „Say it’s not true”, de pe albumul din 2005, cântată pe rând de trei vocalişti – Roger, Brian şi Paul – unde doar primii doi au excelat. La final, ne-am trădat cu toţii patriile şi am intonat „God save the Queen”.

Frustrant. Am văzut la Budapesta doar 50% din formaţia care a făcut legenda – Brian May şi Roger Taylor. John Deacon se pare că n-a mai acceptat surogatul. Cântecele sunt împrospătate şi e recomandabil să uiţi concertele Queen pe care le-ai văzut la tv. „I want to break free”, „A kind of magic” sau „Radio Gaga” sună altfel cu vocea lui Paul Rodgers. Ar fi fost grozav dacă mi-l scoteam pe Freddie din cap, dar aşa ceva nu se poate. I-am simţit absenţa în fiecare secundă. A apărut la „Bohemian rhapsody”, pe ecran, cu vocea şi pianul, iar ceilalţi de pe scenă l-au acompaniat într-un moment excepţional al serii.

Uşor dezamăgitor. Nu mi-a plăcut expunerea excesivă a celor doi „supravieţuitori”.  Brian May şi Roger Taylor au dat impresia că încearcă să se vindece de umbra la care i-a condamnat Freddie. Paul Rodgers este doar vocalistul trupei, fără a fi şi front-man. Ei doi, Brian şi Roger, sunt acum oamenii din faţă. O merită, dar o fac la modul prea ostentativ. Cât despre momentele dedicate lui Freddie, două la număr, mi s-au părut strict profesionale, făcute parcă de gura publicului, cu emoţii doar în sală, nu şi pe scenă.

Queen-ul de azi este altfel şi trebuie luat ca atare: o legendă uriaşă, dorinţa de a merge mai departe, un Paul Rodgers şi un pic de parfum Bad Company & Free. Iar peste toate, umbra uriaşă a domnului Farrokh Bulsara. Dacă merge în direcţia bună vom şti doar peste câţiva ani. Totuşi, vă recomand „Cosmos rocks”.

Lucian Cremeneanu

(1 noiembrie 2008)