Îi știți pe preoți – ființele acelea blânde, empatice și înțelegătoare, suflete calde cu voci domoale care mângâie și aduc alinare. Așa îi știam și eu. Dar azi nu a fost așa.

Am fost la o înmormântare la Cimitirul Rulikowsky din Oradea. După 40 de minute de slujbă standard ultra-boring, în care a fost vorba despre orice doar despre răposat nu, așteptam discursul despre cel plecat dintre noi (pe care preotul îl cunoștea bine) și necrologul scris de familie.

Dar…

Eliberat de sobrietatea slujbei de până atunci, imediat ce enoriașii au terminat de cotizat pentru reparația nu-știu-cărei biserici, părintele s-a lansat brusc într-o tiradă vituperantă la adresa celor care vorbesc în timpul slujbei, a celor care circulă cu mașina prin cimitir, a celor care îl transformă din loc de odihnă într-unul de plimbare, a celor care prețuiesc mai mult banul decât spiritul, a celor care au dat reguli în pandemie, a celor care nu respectă conversația sa personală cu Dumnezeu.