Când nu va mai plăti pentru zâmbete, UE va fi părăsită.

Mulţi dintre românii care trăiesc şi muncesc departe de România nu-şi iubesc ţările adoptive. Unii chiar le urăsc. Nu se înnebunesc nici după localnici, pe care îi consideră aşa şi pe dincolo. Au un dor permanent de plaiurile natale şi abia aşteaptă să scape de „străinătatea cea urâtă ca moartea”. Străinătate în care au plecat de bună voie.

Atunci când i-a picat fisa că muncitorii din est pot face performanţă pe bani puţini, Uniunea Europeană nu s-a gândit că dragostea auto-strămutaţilor nu va fi inclusă în preţ. La primul cutremur serios, românul, bulgarul şi polonezul vor scuipa în urmă şi vor pleca acasă, să-şi numere teancurile de euro trimise deja prin Western Union. Nimeni din Comisia Europeană nu a citit „Noi vrem pământ” sau „Ion”, ca să înţeleagă de ce românul se leagă foarte greu de altă glie.

Una din dramele Uniunii Europene este că nu creează fidelitate. E ca o amantă bună în vremuri bune. Cum apar baiurile, cei care mai ieri îi faceau curte încetează să-i mai răspundă la telefon. Aplecaţi să-i spălăm gleznele, recunoscători că ne-a lăsat să umblăm dezlegaţi prin Europa, nu i-am văzut Uniunii călcâiele vulnerabile. Lipsa de fidelitate a celor adunaţi cu forţa banului e unul dintre ele.

Când nu va mai plăti pentru zâmbete, UE va fi părăsită. Doar sufleteşte, pentru că fizic n-o vom putea părăsi. Vom divorţa, dar vom dormi în continuare în acelaşi pat cu ea, ca într-o uniune împotriva naturii. Şi vom visa în continuare la alte continente. Oare cât plăteşte America?

(Revista Pro Polis, 31 ianuarie 2009)