Etichete

, , , ,

„La finalul cântării, aşa cum mi-a promis, mă duce la Nicolae Guţă. Regele manelelor îmi acordă cinci minute. E obosit după cele două ore de cântat, dar are sentimentul datoriei împlinite.”

În jurul unui gen muzical se formează o lume. Cu cât genul respectiv îţi este mai îndepărtat, cu atât explorarea lumii aferente devine mai fascinantă. De ceva timp îmi doream să merg la un concert de manele pentru a vedea lumea aceea, fără pretenţia de a o inţelege. Prezenţa în Clubul Traffic din Oradea a lui Nicolae Guţă, indiscutabil cel mai bun din branşă, s-a dovedit a fi oportunitatea perfectă.

M-am pregătit ca la carte. L-am sunat pe patronul localui, i-am cerut voie să fac poze, am rezervat locuri la bar, am invitat o prietenă să trăiască aventura alături de mine, mi-am lăsat acasă prejudecăţile, i-am ignorat pe cei care mi-au spus că m-am ţăcănit şi… iată-mă! Sunt pentru prima dată în Clubul Traffic. Încep surprizele. Locul e curat, aerisit, are canapele albe şi un sunet impecabil. DJ-ul mixează house şi o face bine. Altă surpriză: foarte puţină lume. Dar e abia 10 şi un pic. Într-o oră, clubul se umple. Toate locurile au fost rezervate din timp.

Nu cunosc pe nimeni din jur. Parcă sunt într-un alt oraş. Aşa cum bănuiam, domnişoarele care vin la concert sunt foarte frumoase. Lângă domnii care le însoţesc par nişte trofee câştigate greu. Tricouri mulate, sclipici, treninguri şi costume stau la un loc fără să se deranjeze între ele. Oamenii aşteaptă cântarea pentru care au plătit 40 de lei.

Formaţia de acompaniament a lui Nicolae Guţă cântă vreo 30 de minute pentru warm-up. La 15 minute după miezul nopţii, fără scheme complicate şi fără prezentări elogioase, apare Nicolae Guţă. E primit cu câteva strigăte de admiraţie, mult mai rece decât mă aşteptam. E modest şi arată bun simţ. Începe cu un cântec lent, de iubire. Refrenul „Ce m-aş face fără tine, viaţa mea?” mă bucură. Abordarea recitalului cu un cântec de dragoste mi se pare de bun augur. Cele cu şi despre duşmani intră în emisie mai târziu.

De la melodia numărul doi încep dedicaţiile… caţiile… caţiile. Alex Bombardieru, un bucureştean cu fizic de K1 şi bun prieten cu Guţă, e campion la aruncat cu banii. Le dedică melodii prietenilor, fetelor, duşmanilor şi chiar unui personaj local, absent din motive de zeghe. Dedicaţiile se spun la urechea cântăreţului, în toiul melodiei şi se aud aproape în timp real. Fiecare propoziţie costă. În scurt timp, onorariul cântăreţului devine o chestiune secundară ca importanţă. Surprinzător, între melodii nu se aplaudă. Guţă nu pare deranjat, atâta timp cât publicul dansează şi cotizează.

Show-ul se încinge. După o vreme, fotografiatul devine sport extrem. Un tip de două ori cât mine îmi spune aproape politicos „Nu vreau să fiu văzut!” Îl asigur de discreţie, iar el mă bate. Mă bate prieteneşte pe spate cu braţul de fier. Spatele rezistă. Şi de pe ring, o ceafă enormă îmi se face semnul interzis. Mă conformez, iar Nikon-ul intră în stand-by. „Bă, tu eşti de la Bihon?” mă întreabă amabil cineva. „Nu”, îi răspund şi scap. Altul îmi sugerează că ar fi bine să nu fiu nici de la Bihoreanul. Scap din nou. Dedicaţiile ajung la 2% din PIB.

Patronul localului, domnul Nicu, se poartă cu clienţii ca şi cum ar fi invitaţi la ziua lui. Se plimbă non-stop printre ei, le zâmbeşte, îi întreabă de sănătate, mai ciocneşte un pahar, supraveghează personalul. Treaba merge ca unsă. La finalul cântării, aşa cum mi-a promis, mă duce la Nicolae Guţă. Regele manelelor îmi acordă cinci minute. E obosit după cele două ore de cântat, dar are sentimentul datoriei împlinite.

Scot din geantă tricoul cu fotografia lui, pe care l-am primit cadou de ziua mea, şi i-l arăt. Guţă se râde. Apoi îi spun că cele mai cerute manele la chefuri şi nunţi sunt ale lui. Se bucură. Ne facem o fotografie împreună, îl mai întreb una-alta, dăm mâna şi gata. Plec din club pe ritmuri de house, ameţit din cauza experienţei trăite şi a unei nevinovate sticle de vin. Lumea dansează în continuare.

La începutul anilor ‘90, Nicolae Guţă lucra la CFR, într-o echipă de muncitori rromi. După ce cu toţii au fost concediaţi  s-a apucat de cântat. În 10 ani, din şomer a ajuns regele manelelor. A scos zeci de albume şi sute de melodii. Privită din această perspectivă, povestea lui este una de succes, iar cântecele despre bani, valoare şi succes devin explicabile. Iată motivul pentru care merită să fie apreciat.

(14 martie 2008)

Anunțuri