A.G. Weinberger este unul dintre foarte puţinii români care cântă în limba engleză fără să te deranjeze la ureche. Este unul dintre puţinii artişti români care vorbeşte la fel de bine pe cum cântă. E sigur pe el, e puternic, sincer şi profund. Are idei limpezi şi seducătoare pe care ştie să le exprime clar, în doze verbale optime. A.G. nu doar cântă blues. Respiră blues, mănâncă blues, se înveleşte cu blues, compune blues. Nu ii este teamă să strige pe scenă „Aleluia!” şi nici să spună că bărbatul este porc.

Privindu-l şi ascultându-l într-un concert de acum câteva zile, mi-a devenit limpede că drumul lui nu putea fi altul. Întotdeauna l-am perceput ca pe un prizonier aruncat de soartă într-un loc care nu i se potriveşte. Paradoxal, sistemul lui de valori îl leagă în lanţuri, dar îl şi eliberează în acelasi timp. Prea liber pentru vremurile sale, prea captiv pentru spaţiul său. Experienţa americană nu l-a schimbat, cum se întâmplă cu atâţia alţii, ci l-a rotunjit şi l-a rafinat. I-a dat un polish nou, cu iz de vechi, fără E-uri şi fără sclipici second hand. L-a făcut să înţeleagă.

Şi-a luat singur titlul de Mr. Blues de România, ştiind din industria muzicală americană că cel mai bun supra-nume nu ţi-l pune presa ori publicul, ci tu însuţi. Norocul lui este că titlul i se potriveşte perfect. În blues, nu trebuie să ai doar voce şi mână, ci şi credinţă şi un filon din care să te alimentezi. (A nu se confunda credinţa cu religia!) Şi-a ales o trupă suficient de bună pentru a-i ţine isonul, dar şi suficient de discretă pentru a nu-i lua faţa. Recunoscător propriilor începuturi sau înţelegând consistenţa unei idei de marketing, s-a apucat să descopere prin ţară chitarişti tineri. Noris este un câştig, fără discuţie.

A.G. îşi asezonează melodiile cu poveşti savuroase, cu vorbe de duh, cu citate celebre şi amintiri personale. Pe scenă domneşte o atmosferă de blues, dar nu întotdeauna ea se transmite şi în sală. Nu din vina artistului, nici din cea a publicul. Poate doar din pricina diferenţei uriaşă dintre cele două entităţi – el e prea „acolo”, noi suntem prea „aici”. Sau poate din cauză că A.G. nu înseamnă Audienţă Generală.

În timpul cântării din Blue Monday am făcut un exerciţiu de imaginaţie. Mi l-am închipuit pe A.G. Weinberger pe la 60-70 de ani, pe scenă, cu acelasi Gibson în mână, cântând cu vocea răguşită rafinat şi cu încă o mie de poveşti în plus. Va fi şi mai seducător. Merită să îmbătrânim pentru asta.

Lucian Cremeneanu

(11 februarie 2008)