Sunt dator cu nişte explicaţii pentru fanii şi prietenii lui Didi, pentru cei care i-au citit blogul timp de 3 ani. Trebuie să răspund la câteva întrebări: De ce s-a oprit Blogul de dog? De ce nu mai suntem împreună? De ce a trebuit să ne despărţim?

75% din câinii de pe insulă sunt fără stăpân.

Când am hotărât să mă mut permanent în Bali, pentru a locui împreună cu fata pe care o iubesc, eram sigur că o voi lua şi pe Didi cu mine. M-am interesat de toate actele ce trebuie făcute în România şi deja căutam cuşca potrivită pentru transport. Apoi au început să apară complicaţiile.

În urmă cu doi ani, insula Bali s-a confruntat cu o epidemie de rabie. Fenomenul nu a putut fi ţinut sub control, în principal din cauză că 75% din câinii de pe insulă sunt câini fără stăpân. Acest fapt a dus la imposibilitatea de a-i vaccina pe cei sănătoşi şi de a-i elimina pe cei infestaţi. Când s-a pus problema exterminării tuturor câinilor fără stăpân, asociaţiile de protecţie a animalelor, dar şi localnicii, pentru care câinele este aducător de noroc, au protestat puternic. Astfel, din decembrie 2008, s-a instituit carantina – niciun animal (câine, pisică sau maimuţă) nu poate ieşi sau intra din/pe insulă.

N-am renunţat. Am căutat o companie care să mă ajute. Am găsit două, una indoneziană şi una americană, care care mi-au propus scenarii similare: s-o trimit pe Didi cu un avion în capitala Indoneziei, Jakarta, unde să figureze în acte ca „import”, ei s-o preia de la aeroport şi s-o ducă într-un adăpost de stat, unde să stea două săptămâni în carantină. După aceea, urma să-mi fie trimisă în insulă cu o maşină (călătorie de 30 de ore). Firmele urmau să se ocupe şi de întocmirea actelor necesare pentru intrarea câinelui în ţară. Singura diferenţă notabilă între cele două oferte s-a regăsit în costul operaţiunii – prima companie mi-a cerut 2500$, a doua 5000$ (aceasta din urmă asigură şi asistenţă medicală pe toată durata transportului, mai puţin pe perioada carantinei).

Am pus cap la cap toate datele problemei: stresul provocat de zborul cu avionul într-un compartiment special din cală, statul în cuşcă de la plecare şi până la sosire, cele aproximativ 35 de ore petrecute în avioane şi pe aeroporturi, fără ca eu să am acces la ea, cele două săptămâni de captivitate într-un adăpost de câini aflat la 1000 de kilometri depărtare de mine, cu menţiunea că nimeni nu-mi putea garanta securitatea ei în perioada carantinei, drumul de o zi şi jumătate cu maşina plus riscul de a apărea complicaţii la intrarea pe insulă. Mărturisesc că am luat în calcul şi faptul că nu sunt milionar. Mi-am dat seama că nimic în lume nu-mi dă dreptul să-mi oblig câinele să treacă prin toate acestea doar pentru a-mi satisface propriul orgoliu. Aşa că am decis să renunţ, cel puţin pentru moment.

Oricât de dureroasă a fost decizia mea de a o lăsa în România, am avut ca prioritate principală binele ei. Ştiu că Didi poate fi fericită şi fără mine. Prietenii la care am lăsat-o o iubesc foarte mult, iar ea îi iubeşte la fel. Însă mai ştiu şi că eu nu pot fi la fel de fericit fără ea. De aceea, păstrez speranţa că, la ridicarea interdicţiei, o voi putea aduce aici cu un zbor cu o singură escală, fără să mai treacă prin capitală şi prin perioada de carantină.

Cred că toate aceste reguli birocratice stupide au fost create de oameni care nu au avut niciodată un animal de companie. Oameni care ţin mai mult la reguli, legi şi hârtii decât la suflete, de parcă animalele ar fi răspunzătoare pentru toate relele din lumea asta. Doar acest fel de oameni pot cere ca un câine perfect sănătos să stea în carantină doar din cauză că alţi câini sunt bolnavi. Dacă regula asta luminată s-ar aplica şi la oameni, planeta întreagă ar ajunge o uriaşă carantină.