În iunie 2009 am pus un pariu cu o doamnă. Un pariu mai neobişnuit şi ca temă, şi ca miză. Tema o ţin confidenţială. Vă spun doar atât: doamna susţinea că până la finalul anului va face ceva anume, iar eu susţineam sus şi tare că acel lucru nu se va întâmpla. Miza a fost spectaculoasă şi inedită – cel care pierde trebuie să-i picteze celuilalt un tablou original. Miză cu atât mai spectaculoasă cu cât nici eu, nici doamna nu suntem pictori.

În 31 decembrie 2009 am câştigat pariul. Doamna şi-a recunoscut înfrângerea şi mi-a promis că-mi va face tabloul. De atunci tot aştept. Pe măsură ce lunile trec, sunt din ce în ce mai convins că nu-l voi primi niciodată.

La începutul anului 2010 am pus un alt pariu cu o domnişoară. Miza – o sticlă cu vin. Am pierdut pariul şi m-am prezentat cu sticla. M-a surprins mirarea din ochii ei când i-am înmânat-o. Mi-a spus că nu se aştepta să primească vinul. „Cum adică nu te aşteptai, din moment ce am făcut un pariu şi am bătut palma?” am întrebat semi-revoltat. Mi-a zis că ea a pus pariul mai mult în glumă şi că n-a primit niciodată nimic pentru pariurile câştigate. A luat sticla şi era fericită. Fericirea nu venea de la vin, ci de la respectarea unui principiu.

Discuţia cu ea mi-a adus aminte de pariul cu doamna şi de tabloul neprimit. Probabil că nici doamna nu a luat în serios pariul făcut cu mine. Iar acum i se pare aberant când o mai întreb din când în când dacă nu s-a apucat de pictat. Ducând logica mai departe, e posibil ca, în ochii ei, eu să fiu omul negru, ciudatul, aberantul, exageratul.

O anunţ acum şi aici că nu mai vreau tabloul. O rog, totuşi, să-l picteze şi să-l atârne într-un loc vizibil în casă. Şi, de câte ori l-o vedea, să-şi aducă aminte că la baza lui se află o promisiune neonorată. În fond, ce e un pariu? E doar o promisiune parafată de o strângere de mână. Iar promisiunile nu sunt contracte scrise, deci pot fi încălcate, nu-i aşa? Uneori prea uşor.

Lucian Cremeneanu