Nu mai reţin dacă expresia asta mi-a venit în somn sau la finalul unui proces cognitiv. Cert e că mi s-a părut că am inventat cel mai nou blestem al societăţii moderne în care supravieţuim. Blestemul singurătăţii.

Pentru cei care îi au departe pe cei dragi, Skype-ul a apărut ca o binecuvântare. Facturile de telefon au scăzut, timpii de convorbire au crescut, iar impresia că cel de departe e mai aproape, chiar lângă tine, a devenit mai pregnantă.

Iluzia e fabuloasă! Drama celui plecat departe şi drama celui rămas acasă se întrepătrund sub ascunzişul bucuriei comunicării, a comunicării gratuite în special. Dar, cu cât vorbesc mai mult, dorurile li se amplifică, iar cel plecat nu se poate rupe de acasă. Nici cel rămas nu se împacă mai bine cu absenţa celuilalt. Se nasc imagini virtuale ale persoanei-lipsă, biete proiecţii de oameni privesc cu ochii pierduţi un monitor.

Atunci când comunicarea e gratis, balastul din comunicare creşte. Ne povestim toate nimicurile, toate întâmplările minore ale zilei şi toate firimiturile de gând care ne trec prin cap. Petrecem ore în şir în faţa computerului vorbind la mii de kilometri, ne minunăm de tehnologia de neanticipat acum 10 ani… dar suntem singuri.

Papa Ioan Paul al II-lea avertiza acum 7-8 ani că internetul îi însingurează şi îi îndepărtează pe oameni, sub impresia că îi apropie. Mi-e teamă că a avut dreptate.

(Jurnal Bihorean, 6 martie 2007)