Tramvaiul anotimpurilor era foarte la modă în oraş. Să prinzi un loc liber era semn de noroc nebun. Oamenii se înghesuiau în staţii pentru a încerca altceva, mereu altceva. Undeva în oraş era iarnă, cu frig şi factură la întreţinere mare. Dar, cu preţul unui bilet dus-întors, scăpau de tremurat pentru câteva ore sau pentru o zi întreagă.

În centru ningea. La următoarea staţie era soare strălucitor şi fuste scurte. La următoarea te întâmpina miros de struguri copţi, era ruginiu şi stătea să plouă. După încă o staţie te întâlneai cu băbuţe scumpe care vindeau ghiocei nevinovaţi. Era o nebunie! Oraşul ajunsese celebru în lumea întreagă pentru versatilitatea anotimpurilor.

La radio se anunţa la fiecare jumătate de oră vremea în staţiile importante. În tramvai, preferinţele oamenilor se intersectau. Băiatul cu patinele pe umăr şi fularul înfăşurat în jurul gîtului, care căuta în oraş un ochi de apă îngheţat, îi ceda locul pe scaun domnişoarei cu ochelari de soare şi geantă de plajă. Doamna în pardesiu îşi zâmbea în oglindă, retuşînd detalii invizibile, iar domnul care abia urcase îşi scutura de stropi umbrela şi aştepta, cu bucurie, soarele de peste trei staţii.

Tramvaiul era singurul mijloc de transport din oraş. Maşinile fuseseră demult uitate, abandonate, ba chiar hulite. Tramvaiul anotimpurilor pusese stăpânire pe toţi oamenii, făcând-i să renunţe la lux şi îngâmfare în favoarea frumoasei nebunii şi a bucuriei. Mai demult simbol al poziţiei sociale şi al caracterului impecabil, Mercedesul ducea dorul străzii din garajul în care fusese izolat.

Ca el, multe alte surate, la fel de blazonate şi umblate prin lume până la apariţia minunii. La porţile oraşului, maşinile musafire trăgeau pe dreapta, iar oamenii redeveneau oameni. Descopereau din nou bucuria, romantismul, plimbările, fuga de timp şi vremuri. Intrau în oraş tiptil, cât mai discret, de teamă să nu le fure cineva jucăria fermecată.

Nimeni nu călătorea fără bilet cu tramvaiul anotimpurilor. Cum să rişti să fii dat jos? Cum să joci ca la ruletă („Vine sau nu vine să mă controleze?”) o asemenea bucurie? Pe lângă acest gând de neînchipuit, mai exista riscul să fii dat jos în anotimpul nepotrivit, poate chiar în cel din care plecaseşi şi de care fugeai.

Cât despre controlori, aceştia erau acum simpli călători. Nu mai aveau niciun motiv să-şi facă meseria. Din când în când deveneau agenţi de protocol şi le ofereau călătorilor flori sau mărţişoare, vederi cu oraşul sau dulciuri. Gesturile acestea deveniseră o obişnuinţă, pentru că gândurile bune puseseră stăpânire pe toată lumea din oraş.

Tramvaiul anotimpurilor nu mai era demult un simplu mijloc de transport în comun. Oamenii se trezeau dimineaţa doar cu gândul să urce în el. Seara, la un vin fiert sau la o bere rece, în funcţie de anotimpul în care se întîlneau, îşi povesteau aventurile de peste zi. Făceau asta pentru că, în adâncul lor, se simţeau nişte aventurieri. Prizonieri de-o viaţă în timp şi în spaţiu, în subconştient şi în propriile prejudecăţi, aveau acum iluzia libertăţii, iluzia libertăţii de a alege.

Pentru ei, tramvaiul anotimpurilor era o joacă de copil amplificată de mii de ori. Fugeau întruna, se jucau cu vremea, cu vremurile, cu vremelnicia şi cu propriile alegeri. De fapt, se jucau cu ei înşişi, cu vieţile lor aproape apuse. Iar atunci când îşi zâmbeau semi-jenaţi în tramvaiul anotimpurilor, acela era singurul lor moment de sinceritate.

Lucian Cremeneanu

(Jurnal Bihorean 23 noiembrie 2006)