La ieşirea din Salonta un bărbat stă la ocazie. Are vreo 30 de ani, poartă costum şi o mustaţă cam firavă. Opresc să îl iau. Văzut de aproape nu pare român. Aş paria că e polonez, dar n-am cu cine. Sau o fi ceh? Urcă la bord fără un cuvânt.

– Centura, îi spun după ce se aşează şi trag cu degetul de a mea, ca să mă fac înţeles.

– Jaj, igen, exclamă. Apoi îmi mulţumeşte cu un inconfundabil Köszönöm, care îmi înlătură orice dubii legate de naţionalitatea sa. Tocmai când mă întreb unde s-o duce, îmi arată pe o linie suspendată în aer trei puncte consecutive:

– Ciumeghiu, Avram Iancu, Tămaşda, îngaimă într-o română aproximativă.

Am înţeles fără probleme. Limbajul mâinilor este infailibil. Îi dau bice.

– Arad? mă întreabă unde merg cu un puternic accent maghiar.

– Nem, Temesvár, compilez două dintre puţinele cuvinte maghiare pe care la cunosc.

– OK, zice omul şi, fiindu-i limpede că nu are şofer ungur, comută în engleză. Bate admirativ cu palma în bord:

– Volkswagen. Good car!

– Yes, it’s a very good car. I’m very satisfied.

– German cars are very good.

– Yes, they are. Where are u from, mă dau curios. Hungary?

– No, zice tipul. I’m from a little town called… Marghita. Is in the North part of…

– Marghita??? îl întrerup aproape strigat, gata să pierd controlul asupra volanului. I’m from Oradea. Nagyvárad. Cum de nu ştii româneşte, întreb amuzat şi contrariat în acelaşi timp.

Pasagerul meu s-a născut în oraşul bihorean Marghita, aflat la o oră de mers de Oradea. A copilărit ungureşte şi s-a întâlnit prima dată cu limba română abia la şcoală. A încercat s-o înveţe după aceleaşi manuale ca şi elevii români, căci pe vremea aceea nu existau manuale separate pentru începători în ale limbii.

Zice că nu i-a fost uşor şi că de multe ori răspundea în română fără să ştie ce spune. Şi-a continuat apoi studiile în maghiară şi, oricum, nu cred că era prea dornic şi motivat să înveţe româneşte. Discuţia noastră a continuat, tot în engleză, despre mass-media, despre BBC şi despre radioamatorism, hobby pe care îl are de mulţi ani. Aşa a învăţat engleza.

La destinaţie vrea să-mi plătească. Îl opresc, de teamă să nu scoată forinţi. Îmi mulţumeşte încă o dată şi speră că ne vom mai întâlni. De ce nu? Lumea e din ce în ce mai mică. Înainte să coboare, îmi lasă cartea lui de vizită. Oau! E prima dată când am dus cu maşina un pastor reformat!