Etichete

, , , , ,

La ieşirea din Salonta un bărbat stă la ocazie. Are vreo 30 de ani, poartă costum şi o mustaţă cam firavă. Opresc să îl iau. Văzut de aproape nu pare român. Aş paria că e polonez, dar n-am cu cine. Sau o fi ceh? Urcă la bord fără un cuvânt.

Centura, îi spun după ce se aşează şi trag cu degetul de a mea, ca să mă fac înţeles.

Jaj, igen, exclamă. Apoi îmi mulţumeşte cu un inconfundabil Köszönöm, care îmi înlătură orice dubii legate de naţionalitatea sa. Tocmai când mă întreb unde s-o duce, îmi arată pe o linie suspendată în aer trei puncte consecutive:

Ciumeghiu, Avram Iancu, Tămaşda, îngaimă într-o română aproximativă.

Am înţeles fără probleme. Limbajul mâinilor este infailibil. Îi dau bice.

Arad? mă întreabă unde merg cu un puternic accent maghiar.

Nem, Temesvár, compilez două dintre puţinele cuvinte maghiare pe care la cunosc.

OK, zice omul şi, fiindu-i limpede că nu are şofer ungur, comută în engleză. Bate admirativ cu palma în bord:

– Volkswagen. Good car!

Yes, it’s a very good car. I’m very satisfied.

German cars are very good.

Yes, they are. Where are u from, mă dau curios. Hungary?

– No, zice tipul. I’m from a little town called… Marghita. Is in the North part of…

– Marghita??? îl întrerup aproape strigat, gata să pierd controlul asupra volanului. I’m from Oradea. Nagyvárad. Cum de nu ştii româneşte, întreb amuzat şi contrariat în acelaşi timp.

Pasagerul meu s-a născut în oraşul bihorean Marghita, aflat la o oră de mers de Oradea. A copilărit ungureşte şi s-a întâlnit prima dată cu limba română abia la şcoală. A încercat s-o înveţe după aceleaşi manuale ca şi elevii români, căci pe vremea aceea nu existau manuale separate pentru începători în ale limbii.

Zice că nu i-a fost uşor şi că de multe ori răspundea în română fără să ştie ce spune. Şi-a continuat apoi studiile în maghiară şi, oricum, nu cred că era prea dornic şi motivat să înveţe româneşte. Discuţia noastră a continuat, tot în engleză, despre mass-media, despre BBC şi despre radioamatorism, hobby pe care îl are de mulţi ani. Aşa a învăţat engleza.

La destinaţie vrea să-mi plătească. Îl opresc, de teamă să nu scoată forinţi. Îmi mulţumeşte încă o dată şi speră că ne vom mai întâlni. De ce nu? Lumea e din ce în ce mai mică. Înainte să coboare, îmi lasă cartea lui de vizită. Oau! E prima dată când am dus cu maşina un pastor reformat!