Etichete

, , , , , , , ,

În Marghita există un grup de oameni pe care maturitatea, slujbele, afacerile şi îndatoririle familiale nu i-au făcut să uite bucuriile şi pasiunile tinereţii. Aceşti oameni, la fel ca alţii, trăiesc cu complexul oraşului mic, acela în care nu se produc mari întâmplări culturale, problemă ce se resimte în multe din orăşelele României. Diferenţa este că, în loc să se plângă, s-au hotărât să facă ceva. Au creat Asociaţia Culturală Pozeon, au coagulat un grup de susţinători (denumiţi generic sponsori), şi s-au apucat să aducă artişti naţionali în urbea lor. Au început anul trecut cu Mike Godoroja & The Blue Spirit, iar succesul concertului le-a dat aripi. Duminică, 29 septembrie 2013, a venit şi concertul numărul doi – The Nightlosers

The Nightlosers e una din trupele cele mai dragi mie. Combinaţia irezistibilă de rock, blues, country, folclor românesc şi umor (pe care aş îndrăzni să o reunesc în termenul bulz’n’roll) îmi satisface atât dragul de muzică, cât şi nevoia de a râde. Din fericire pentru mine, odată ce se ştia că vor fi în zonă, clujenii au fost „agăţaţi” şi pentru o cântare în Oradea.  Pentru că nu i-am văzut live cam de multişor, am hotărât să merg la ambele. M-a mânat şi dorinţa de a compara evenimentele, cu tot ce înseamnă ele – cântare, public, atmosferă, reacţii. Aşa cum estimam, diferenţele au fost mai mult decât sesizabile.

Oradea, 27 septembrie

Concertul de la Oradea, ţinut într-o cafenea elegantă din cartierul Nufărul, a adunat un grup de spectatori, care, până la un moment dat, mi-a creat impresia că n-ar fi tocmai publicul pe care Nightlosers îl merită. I-am simţit curioşi, interesaţi, dar parcă nefamiliarizaţi cu cântecele. Momentul în care unul dintre cei prezenţi a strigat „Vrem Beţivan rataaaaat!” mi-a confirmat bănuiala. Pe lângă asta, publicul a fost împărţit în trei segmente, în cele trei secţiuni ale localului, fapt care a împiedicat crearea unei vibraţii comune.

.

Click pe poză pentru galeria foto de la concertul Nightlosers din Oradea.

M-am bucurat să-l văd pe Hanno Höfer cu rafinatul său umor nealterat şi pe „El Lako” Jimmy cu aceeaşi modestie şi acelaşi talent, dar cu mai multă îndrăzneală în interacţiunea cu publicul. Momentele în care Hanno, cu scândura de spălat rufe la gât, şi Jimmy, cu vioara amplificată wireless, au început să cânte prin sală i-au scos din amorţeală pe meseni şi i-au adus în faţa scenei. Astfel, la ultimele 5-6 melodii şi la bis s-a dansat şi s-a râs mult. Bateristul Claudiu „Naşu” Purcărin, venit acum vreo 5 ani în trupă, s-a integrat perfect – cântă, dansează, improvizează, face solouri devastatoare în timp ce cântă versuri de Aurel Tămaş sau mănâncă .

Nominalizat la titlul de cel mai sobru basist din muzica românească, la mică distanţă de liderul incontestabil Marcel Breazu (Celelalte Cuvinte), Lucian Pop a stat aproape nemişcat, cu faţa imobilă, în spatele clăparului Grunzo Geza, care, de când i-am văzut eu ultima dată, şi-a updatat biblioteca de sunete şi contribuie decisiv la atmosfera generală de muzică şi haz. Pentru a continua identitatea albumului „Rhythm & Bulz”, lansat în 2004, ni s-a servit câte o porţie de bulz la caserolă din partea casei. Gest foarte frumos, dar cu o singură problemă – brânza era cam din acelaşi an cu albumul. 

Per ansamblu, concertul a fost reuşit. Ar fi fost şi mai bine dacă n-ar fi existat acea stânjeneală de la început din partea publicului. E posibil ca promovarea făcută aproape exclusiv pe Facebook să nu aducă tocmai cel mai potrivit public pentru o trupă ca Nightlosers. 

Marghita, 29 septembrie

Cu o oră înainte să intre Nightlosers pe scenă, Restaurantul Margareta e aproape plin. Se va umple curând, căci intrarea e gratuită, slavă sponsorilor. Se mănâncă, se bea, se ascultă trupele de deschidere (Whitewidow din Marghita şi Ghetuţa lu’ Mau din Marca, judeţul Sălaj). Pe masă sunt pliante de bun venit care prezintă trupa, organizatorii şi sponsorii. Alături e o cutie de lemn pe care scrie mare „Donaţii”. Probabil e plină cu deşeuri radioactive, fiindcă că nimeni nu se apropie de ea. „Noi, în Marghita, trebuie să găsim artişti care să prindă şi la etnicii maghiari”, îmi spune Silviu, unul dintre organizatori. Îl înţeleg, mai ales că îmi amintesc de o întâmplare delirantă trăită acum trei ani.

La 7:30 p.m., concertul mult-aşteptat începe. Publicul e împărţit în două: cei cuminţi şi cei activi. Cei cuminţi ascultă, ciocnesc câte o bere şi, cel mult, aplaudă. Cei activi fac tot ceea ce fac pasivii, plus dansează, cântă şi bat din palme. Pe la piesa a cincea, atmosfera e deja identică cu cea din timpul bis-ului de la Oradea. Am avut dreptate, va fi distracţie mai mare. Curând nu mai vedem scena din cauza celor în picioare. Ne ridicăm şi noi. Tot mai mulţi fac la fel. Primele 45 de minute trec repede. În pauză, comit o profeţie: „Partea a doua va fi şi mai tare. Vor cânta doar hituri!” O profeţie destul de subţire faţă de ceea ce se va întâmpla.

A doua parte începe în forţă. Publicul e încălzit, barierele de comunicare cad una după alta, relaţia cu artiştii merge tot mai bine. Se simte bucuria şi entuziasmul unui public virgin la aşa ceva. Se dansează tot mai mult şi se urlă unele refrene. Spectatorii pasivi din faţa scenei au fost înlocuiţi de cei cu chef de dans. Boxele sparg urechile. Recitalul e închegat, piesele se succed în ordinea potrivită. Jimmy le cântă fetelor de aproape, uneori chiar de foarte aproape.

„Doamnelor şi domnilor, la bas, Stein, o victimă a pălincii din Marghita”, cuvântă Hanno. Cum adică victima pălincii, mă întreb şi mă dau mai aproape de scenă. Dar, vai mie, ce-mi văd ochii? Basistul cel sobru de la Oradea cântă cu spatele pe amplificator, cu picioarele ridicate înspre tavan, ca o gimnastă într-un exerciţiu la bârnă. „De la ora 10 dimineaţa ne ocupăm de ei”, se justifică gazda mea. Deh, are şi ospitalitatea efectele ei negative! Prezentările continuă: „Stimaţi consumatori din Marghita, la orgă electronică, domnul Grunzo Geza, din judeţul Sălaj. Orga e cumpărată din Ungaria, de nouă.” Cine aude şi înţelege ce se spune, râde. Cine nu, dansează şi bea.

Trec şi cele 45 de minute rezervate pentru partea a doua, dar nimeni nu pleacă de pe scenă. Se cântă în continuare în draci şi se dansează. „Asta-i Marghita, Lulu!” îmi strigă cu mândrie Silviu, în timp ce nebunia de pe scenă continuă. Pentru că recitalul e mai lung decât se aştepta, Jimmy trebuie să fugă la toaletă, chiar în timpul unei piese. Surpriză! Îi ia locul sunetistul, campionul microfoniilor, victima nevinovată a unei săli de necântat, a unui mixer necunoscut şi a boxelor prost amplasate. „Dacă ştie cineva la bas, e binevenit, că al nostru s-a terminat” anunţă Hanno postul vacant. Într-adevăr, Luci „Stein” pare că a renunţat. Avem noroc. Chitaristul de la Ghetuţa lu’ Mau e încă aici, aşa că preia instrumentul abandonat şi improvizează.

În scurt timp e chemat la tobe şi colegul său de trupă, bateristul, cam afumat regulamentar şi el, pentru a-l înlocui pe Naşu’, care e cocoţat pe masa din faţa scenei şi ne arată cum se dansează ţigăneşte. Împarte masa cu Hanno, care dă impresia că a rămas singura minte limpede din harababura generală. Jimmy, care s-a întors repede, l-a lăsat în continuare pe sunetist cu chitara şi a preluat vioara. Urcă şi el pe masă. Un ţipăt de femeie anunţă că scena de ocazie se răstoarnă. Dar băieţii simt pericolul şi sar la timp, în sincron, ca nişte acrobaţi.

Asistăm la un jam-session extrem. Nu mai ştim cât e ceasul. Concertul s-a transformat de mult timp într-un chef monstruos. Se termină şi bisul, dar se scandează „Cinste lor! Cinste lor!” „Cinste vouă!” le răspunde Hanno şi începe bis-ul nr. 2. Într-un final, când nimeni nu mai credea, concertul s-a încheiat. Obosiţi, dar bucuroşi, membrii grupului estimează că nu vor uita în grabă cântarea asta. Nici cei din sală. Nici eu. Viaţa rock’n’roll nu e cu nimic mai uşoară într-un oraş de provincie. Totul e ca ea să existe. Iar dacă următoarele concerte pe care le pune la cale Asociaţia Pozeon vor ieşi la fel de bine, viaţa în Marghita va fi un pic mai interesantă. Ceea ce se şi doreşte.

Lucian Cremeneanu