Vocea molfăită a lui George Clooney a avut mereu efect de somnifer asupra mea. La „Gravity” am păţit-o din nou. Sunetele lui joase, molcome, ardeleneşti, m-au trimis în primul meu vis tridimensional. Spre deosebire de bunicii şi părinţii noştri care moţăie cu ochelarii de citit pe vârful nasului, eu am făcut-o cu ochelari 3D. Sunt buni şi ochelarii la ceva, măcar nu-şi dau seama vecinii că chiuleşti de la vizionare.

M-au trezit nişte lătrături. Era Sandra Bullock (!!!) care lătra din spaţiu, dintr-o capsulă rusească, disperată şi semi-resemnată în încercarea de comunicare cu Terra. În fine, fata îi bate la cur pe toţi super-eroii bărbaţi din alte filme (nu uitaţi că însuşi Bruce Willis o mierleşte în „Armaggedon”) şi ajunge înapoi pe Pământ. Asta după ce paradeşte două staţii spaţiale de câteva catralioane de dolari şi devine astfel cea mai cheltuitoare femeie din istorie. Întoarcerea pe Pământ se produce într-o capsulă made in China, ca nu cumva să credeţi că nu există niciun mesaj subliminal în filmul ăsta.

„Gravity” merită văzut pentru imaginile excepţionale, care, cred eu, s-ar fi pretat mai bine pentru ecran IMAX decât pentru 3D. Coloana sonoră este, probabil, cel mai puternic instrument din ansamblul filmului, atât prin compoziţie şi intensitate (aplauze pentru Steven Price), cât şi prin absenţa sa în momentele potrivite. Nu vă aşteptaţi la dialoguri sclipitoare, că nu-i de unde.

Filmul lui Alfonso Cuarón mai trebuie văzut şi pentru corpul Sandrei Bullock – frumos, armonios, în foarte bună formă – care, da, stimaţi enoriaşi, este vizibil minute bune chiar şi în spaţiu. Eu, unul, habar n-aveam că doamnele cosmonaute nu poartă decât chiloţi şi maieu pe sub costumele alea spaţiale de milioane de dolari.

Lucian Cremeneanu