Filarmonica orădeană i-a dedicat concertul de joi, 10 octombrie 2013, regretatului Ervin Acél, dispărut în 2006. Prezentă la eveniment, soţia marelui dirijor a anunţat că vrea să doneze Filarmonicii toate partiturile şi întreaga zestre muzicală a soţului dumneaei. Un anunţ îndelung aplaudat de spectatori. Spectatori care, din nou, au fost puţini. Prea puţini.

Mă aşteptam să văd măcar la acest concert sala plină, în condiţiile în care Ervin Acél, care a dirijat aici 35 de ani, a fost cunoscut, iubit şi respectat de toţi melomanii din Oradea. Şi, totuşi, sala a fost mai mult goală decât plină.

Pentru mine, acesta a fost semnalul cât se poate de limpede că Filarmonica trebuie să accelereze mai mult înspre viitor. Un viitor care nu sună şi nu se vede bine dacă nu se vor găsi modalităţi de atragere de spectatori noi şi, mai ales, a publicului tânăr. Respectarea trecutului este esenţială în viaţa unei entităţi culturale, iar prin expresia „accelerare înspre viitor” nu îndemn la neglijarea lui.

Orchestră bună, sală frumoasă, scaune confortabile, repertoriu divers, invitaţi de prim rang există la Oradea. Deşi obligatorii, aceste condiţii nu sunt şi suficiente. Vremurile în care câteva afişe şi o casă de bilete erau de ajuns pentru un concert au trecut de mult. Acum trebuie făcute eforturi mult mai mari pentru aducerea oamenilor într-o sală de spectacole. Se întâmplă şi la alte genuri muzicale mai uşoare, mai comerciale.

Încet-încet, generaţia care încă merge la concerte simfonice se va stinge şi nu va fi cine să o înlocuiască. Nu-mi pot imagina cum se va rezolva o astfel de situaţie dacă schimbul de generaţii nu se face din timp. În condiţiile în care muzica simfonică nu este un gen pentru mase, nu se poate da vina doar pe dezinteresul publicului larg. Nu se poate da vina nici pe preţul abonamentelor şi biletelor, mai mult decât accesibile. Nici înspre dragostea de TV a poporului nu se poate arăta cu degetul, fiindcă, de ani buni, oamenii dau semne că s-au săturat de telecomandă. Majoritatea teatrelor din ţară îşi joacă spectacolele cu casa plină. Deci, dorinţă de fugă de acasă şi de acte culturale în direct există. 

Salvarea ar putea veni de la tineri. Oradea are liceu de arte, unde există o secţie de muzică. De asemenea, Oradea este centru universitar unde funcţionează o facultate de muzică. Cu toate acestea, la concertele săptămânale ale Filarmonicii orădene vin tineri pe care poţi să-i numeri pe degete. Această zonă a publicului mi se pare cea mai ignorată în promovarea evenimentelor. Întrebarea mea la care făceam referinţă în titlu este „Ce e de făcut?”

O casă de bilete în campus? Agenţi de promovare din rândul elevilor şi studenţilor? Bilete oferite ca primii la concursurile liceenilor? Vânzare de bilete online sau prin sms? O imagine nouă, mai prietenoasă, mai îmbietoare, pentru această instituţie serioasă? În locul crănţănelelor şi ciocolatelor vândute pe o măsuţă, în hol, un wine bar care să cadreze cu sobrietatea şi eleganţa locului? Acţiuni muzicale conexe, gen târguri de muzică sau concursuri pentru tinerii interpreţi şi compozitori? Un web site mai modern, mai dinamic, orientat înspre public, nu folosit ca instrument de P.R. pentru conducere? Concerte promo’ionale în locuri neconvenţionale?

Mi-ar plăcea să văd orchestra simfonică a Filarmonicii cântând în pasajul Vulturul Negru. Sau într-un parc, într-o zi însorită. Sau la Moszkva Cafe. Ori în campusul Universităţii, pe iarbă. Ori pe terasa de la etajul 8 a Hotelului Continental. Sau, de ce nu, chiar pe dealul de la Ciuperca, având ca background întregul oraş. Ieşirea din carapace mi se pare obligatorie, dacă se doreşte expunere şi public nou. Ceva trebuie să se facă! Eu cred că se poate!

Uitaţi-vă la clipul de mai jos să vedeţi cum alţii pot.

Lucian Cremeneanu