Istanbul, ziua 1. Pisici mângâiate: 14. Pisici fotografiate: 25. Pisici puse pe Facebook: 0. Bine v-am găsit de la Înalta Poartă!

Orașul de pe două continente e mare și plin de oameni. „Too many people”, după cum zicea șoferul care m-a dus de la aeroport la hotel. Dar e plin și de pisici. Mai toate grase și prietenoase. Primesc mâncare de la restaurante, de la localnici, de la turiști, dorm prin magazine, restaurante, inclusiv pe covoarele de vânzare. 75% dintre ele (estimarea mea) stau și la mângâiat. Șoareci cred că au văzut doar la televizor. De vânat vânează doar cele cu spirit de aventură. Trai pe vătrai.

Un sfat adresat călătorilor fără experiență. Înainte de a vizita pentru prima oară un oraș, căutați o listă cu cele mai importante 10 obiective turistice și apoi evitați-le! Veți economisi timp, nervi, bani și, pe lângă asta, vă veți alege și cu o imagine mai corectă asupra orașului. Dacă aș fi respectat sfatul ăsta de mine inventat, n-aș fi pierdut aproape două ore, din care ultima parte a fost cam de coșmar.

Hagia Sofia, fostă biserică, fostă moschee, actualmente muzeu, este imensă, impresionantă. Găzduiește și cea mai mare schelă din emisfera de nord, renovarea interioară părând a fi în responsabilitatea Ministerului Marilor Proiecte, deci cam departe de final. Toată lumea privește și se minunează printr-un aparat foto sau prin camera telefonului mobil. Nimeni nu mai folosește ochiul liber. Parcă nimeni nu mai analizează, nimeni nu mai vrea să vadă limpede, să înțeleagă, să simtă. Pozele și la gară! O să vedem ce am vizitat după ce transferăm pozele în computer.

La Moscheea Albastră (Sultan Ahmed) nu e voie să intri încălțat. Toată lumea se descalță și își poartă pantofii în plasă. O strălucită idee de odorizare a aerului. Așa se explică de ce, imediat după intrare, am avut o revelație divină – aceea că vreau să ies cât mai repede. Șosetele și încălțările a câteva sute de turiști care au bătut kilometri întregi înainte, m-au învins. Cred că statul la coadă la moaște e mult mai plăcut. Am renunțat la vizită după nici un sfert de ceas. Oricum, moscheea arată mult mai bine în exterior decât în interior.

Și tocmai când mă întrebam cât timp va trece până mi se va pomeni de Hagi, mă opresc în fața unui stand de eșarfe, covoare și alte prostioare, unde simulează munca doi băieți.

– Where are you from?

– Romania.

– Hagi, Popescu, Filipescu, Petrescu. I know them all.

Îmi mai spune încă un nume, dar nu reușesc să-mi dau seama dacă e din România sau din Kârgâzstan. Întreb și eu:

– Cu ce echipă țineți?

– Cu Beșiktaș, zice unul.

– Cu Fenerbahçe, zice celălalt, fără să-și omoare colegul.

– Dar mie nu-mi place fotbalul turcesc, revine primul.

Fain, mă gândesc. La fel cum ai spune că mergi la biserică, dar nu-ți place religia. Băiatului nu-i place fotbalul, dar trebuia musai să țină cu o echipă, altfel probabil că nu se poate în țara devoratorilor de fotbal. „Toți vor numai să câștige bani”, se justifică nemicrobistul supărat, confirmându-mi acuratețea comparației cu biserica.

Va urma