O prietenă mi-a povestit visul incredibil pe care l-a avut ieri noapte, vis în care, alături de U2, am apărut şi eu. Este cel mai grozav rol pe care l-am jucat vreodată în visul cuiva.
„Vocea mea playback nu ştie/ O cunoşti dintre o mie/ A cântat multe albume/ Cu străzile fără nume/ Este vocea cea mai tare/ Îţi produce elevare/ De te prind acu’, gagico,/ Te bag toată în vertigo.”
Se făcea că fata şi cu mine eram la un concert U2 ţinut la Arad, în curtea bunicilor ei (!!!). În timpul concertului s-a întâmplat ceva incredibil – grupul a început să facă playback! Şi mai grav, din boxe răsunau manele!!! Cu toate acestea, băieţii au continuat să se prefacă, să dea din gură mai departe, ca şi cum ar fi fost piesele lor. După vreo 3-4 cântece de petrecere, Bono şi colegii s-au plictisit, au coborât de pe scenă şi s-au mutat în tribună. Bono şi-a scos din ghiozdan o carte despre meditaţie şi a început să citească, subliniind anumite pasaje. The Edge, Larry Mullen şi Adam Clayton se delectau cu un ziar local de Arad, împrăştiaţi pe rânduri diferite, destul de departe unul de altul.
