Toți japonezii cu care am vorbit s-au luminat la față cînd le-am zis că o să vizitez Kyoto. „O să-ți placă mult”, mi-au spus. Au avut dreptate. Kyoto oferă cea mai autentică experiență japoneză, cu puțin modern și multă tradiție. Orașul a fost mult timp capitala imperiului, fapt care se simte cumva în aer și în privirile localnicilor.

Kyoto are o noblețe aparte. Respiră prin toți porii tradiție și cultură. Străzile sunt un amestec de localnici negrăbiți, turiști cu aparate foto, maiko sfioase, experte în evitatul privirilor, kimono-uri multicolore, cărucioare pe două roți imense, trase de băieți musculoși, în care se lăfăie mușterii cu dare de mînă.

E duminică, e soare, e plin de turiști. Cei mai mulți dintre ei sunt japonezi, ca peste tot în Japonia. Asta explică lipsa inscripțiilor în engleză și de ce aproape nimeni nu vorbește o limbă străină. Sute de magazinașe, restaurante și baruri flanchează urcușul spre templul budist Kiyomizu-Dera (Templul Apei Pure). Sub clădirea principală a templului coboară o scară în fața căreia lumea stă la coadă. Mă așez și eu, fără să știu ce e înăuntru. Plătesc o sumă modică, mă descalț, cobor scările și intru în necunoscut.

La baza scării e întuneric, iar după cîțiva pași se face beznă totală. Mă mișc încet, tîrîndu-mi picioarele, cu speranța că nu mă așteaptă un hău. Zadarnic îmi forțez ochii pînă la durere ca să văd ceva. Treptat, celelalte simțuri preiau controlul. Aud oameni șușotind sau chicotind, simt pereți de stîncă și o balustradă de lemn, miroase a bețișoare aromate arse.

Realizez că sunt într-un șir de oameni care orbecăie printr-un labirint subteran. Aplic o strategie pe care am dezvoltat-o jucînd Wolfestein în anii 90 – mă ghidez după peretele din stînga, pe care îl ating cu mîna. După cîteva minute nesfîrșite, mi se pare că văd o luminiță. Nu știu dacă este reală sau doar în imaginația mea. Încă doi-trei pași și lumina pîlpîie a speranță. O rază gălbuie luminează slab o piatră rotundă, pe care scrie în sanscrită cuvîntul „pîntece”. Apoi mă cufund din nou în întuneric, cu mîna pe peretele din stînga. La ieșire, aflu că labirintul, care reprezintă un pîntece de mamă, îi este dedicat mamei lui Buddha.

O ceremonie a ceaiului este obligatorie în Japonia. E o lecție de neuitat pe care Japonia o oferă lumii întregi. Iar lumea continuă să bea ceai la plic, ceai îmbuteliat, ceai instant sau ceai cu zahăr. Ceremonia are loc într-o încăpere tradițională japoneză, reconstruită în interiorul unei ceainării. Minimalistă, din lemn, cu tatami pe podea, încăperea are o ușă minusculă, prin care intri aproape de-a bușilea. Doamna care conduce ceremonia ne lămurește – ușa este concepută special pentru a crea umilință, ceea ce duce la egalitate între participanți. Ceaiul trebuie băut cu umilință și recunoștință.

Doamna ne arată cum trebuie să ne spălăm mîinile, cum se manevrează instrumentele cu care preparăm ceaiul, cum trebuie ținută ceașca și cum trebuie rotită în podul palmei pentru a mulțumi gazdei. Respectul pentru binefăcătoarea licoare este atît de mare, încît mă simt vinovat pentru modul superficial în care l-am băut pînă acum. Totul se face într-o atmosferă ritualică, ușor apăsătoare. Plecăciunile în fața cănii de ceai și a oaspeților sunt mai tari decît cele de la moaște sau icoane. Rezultatul este spectaculos – e cel mai puternic ceai verde pe care l-am băut vreodată, cu un gust de neuitat și un miros pe care l-am simțit toată ziua.

În episodul următor, despre cum am ajuns în spital.

Lecția japoneză (XII) – La spital

Va urma