Concertul Scissor Sisters, la care am fost azi noapte (7 ianuarie 2012) în Hard Rock Cafe Bali, a fost dovada perfectă că e bine să acorzi întotdeauna a doua şansă. Prima melodie pe care am auzit-o de la ei, în 2004, a fost „Comfortably numb„, un cover după hitul Pink Floyd. Ca fan Floyd, m-a durut stomacul cînd am auzit cum a fost maltratat originalul. I-am înjurat aprig, mai abitir ca o galerie de fotbal, deşi am citit că lui Roger Waters i-a plăcut remixul. Cu toată supărarea iniţială, am avut, totuşi, curiozitatea să ascult întreg albumul. Impresia generală a fost pozitivă şi le-am dat credit. De parcă mare nevoie aveau ei de creditul meu.

Nu m-am dus la concert ca un fan, ci din curiozitate. Hard Rock Cafe a fost arhiplin de cunoscători, mare parte din ei supăraţi pentru că fuseseră ţinuţi afară două ceasuri din pricina probelor de sunet începute cu întîrziere. Aşa le trebuie naivilor! Cine a mai văzut concert de club să înceapă la 9? Şi mai ales în Bali, unde totul începe cu un delay regal! Eu am ajuns cu puţin înainte de miezul nopţii, am cumpărat biletul cu discount de la o domniţă care se plictisise de aşteptat şi vroia acasă, am intrat fluierînd şi, peste doar 20 de minute, a început show-ul.

Primele trei piese le-am ascultat cu spatele la scenă, încercînd să-mi cumpăr o bere de la prea-aglomeratul bar, deservit de un personal depăşit la capitolele viteză şi performanţă. Am primit-o abia după ce i-am urlat unuia dintre barmani că am cumpărat bilet să văd trupa, nu pe el. A rîs, mi-a vîrît o lămîie în sticlă şi mi-a dat dreptate. M-am întors cu faţa la altar şi m-am proţăpit în spatele sunetistului. Omul schimba setările canalelor înainte de fiecare cîntec, iar butoanele se mişcau singure la nivelul presetat. O frumuseţe de mixer. Pe scenă am descoperit o frumuseţe de trupă, despre care pînă ieri puteam să jur că e din Londra. De fapt, e din New York.

Scissor Sisters cîntă în formaţie de opt – doi vocalişti, bass, chitară, clape, tobe şi două domniţe la backing. Vocaliştii, un el, Jake Shears, şi o ea, Ana Matronic, fac un cuplu excelent pe scenă, cu un notabil plus de şarm şi dezinvoltură din partea lui. Chitaristul Del Marquis este zglobiu, în vreme ce chitaristo-basisto-multi-instrumentalistul Babydaddy pare mult prea serios pentru toată întreprinderea de pe scenă. Pe tobar nu l-am prea băgat în seamă, în principal din cauza faptului că se îndeletnicea doar cu „floricelele” pe cinele, ca un percuţionist de nuntă. Toba mare, ritmurile şi alte sunete s-ai dat de pe sampler .

Pentru o trupă cu trei albume la activ, n-a fost o problemă prea mare să umple 60 de minute de show. Publicul a cîntat şi a sărit pe „Take your mama”, „Laura”, „Filthy/Gorgeous”, „Night work” sau excelenta „Fire with fire” de pe cel mai recent album. Totul într-un sound foarte bun, care ca justificat probele lungi care i-au ţinut pe oameni afară. Înainte de ultima piesă, i-am acordat slavă vocalistului pentru următorul speech: „Ştim că vreţi să mai ascultaţi un anumit cîntec. Eu zic că n-are rost să ne prefacem că plecăm de pe scenă, pentru ca să ne întoarcem după un minut! Vi-l cîntăm acum.” Şi au dat drumul la „I don’t feel like dancing”, pe care toată lumea a cîntat,  a sărit, a aplaudat, a dat din fund sau din cap.

Am plecat de la concert entuziasmat de energia pe care am simţit-o venind dinspre scenă şi cu o mare întrebare: cum e posibil ca o trupă electronic-dance-pop să sune mai rock decît o trupă rock, Coldplay, spre exemplu? Cred că Bono, care, în 2004, a declarat despre Scissor Sisters că e cea mai bună trupă pop din lume, începe să aibă dreptate.

Photo credit: Anggara Mahendra (anggaramahendra.blogspot.com). Many thanks!