Holograf nu e mainstream, ci mama şi tata mainstreamului din România! Nu cred că există moment din zi în care un post de radio să nu le difuzeze o melodie. Mediatizarea are efect – oameni de orice vârste vin la concerte şi, îmbucurător, chiar plătesc bilet. Pe scenă, muzicienii sunt ca nişte profesori fericiţi la ora cărora toţi elevii au venit cu temele făcute.

Parcă niciodată nu mi-a picat aşa bine să-i văd pe holografi! Un concert început cam cuminte, într-o sală gri, cu oameni trişti, dar care, pe măsură ce înainta printre cântece, avea să-mi dezvăluie o poveste frumoasă – o poveste despre prietenie. Despre oameni. Şi care s-a încheiat într-o sală colorată, vie, veselă.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de această introducere! Nu e compunerea unei şcolăriţe virgine care a auzit pentru prima dată melodia „Ochii tăi”. Este doar bucuria sinceră a descoperirii unui nou Holograf. Nu neapărat muzical, ci uman. Când se testează caracterele dacă nu în situaţii de cumpănă?

M-a bucurat şi m-a emoţionat să văd cât de iscusit şi elegant s-au reîmpărţit responsabilităţile în formaţie după problemele cu vocea ale lui Dan Bittman. Cât de frumos îl ajută toţi colegii şi cât de unitar sună totul! Vocile de backing sunt date mai tare, a mai apărut o voce pentru partiturile înalte (claviaturistul Mihai Coman) şi, în general, ceilalţi membri ai grupului petrec mai mult timp la microfon. Iar pentru ca tabloul să fie complet, la refrene, publicul este cel care îi împrumută vocea lui Dan Bittman. Care cântă acum cu grijă, dar cu aceeaşi bucurie.

Aseară, m-am gândit pentru o clipă la cazul Def Leppard, în care toată trupa l-a ajutat pe bateristul Rick Allen să treacă peste pierderea unui braţ şi să continue să bată pe un set de tobe special. Doar trupele cu caracter fac aşa ceva. Nicolae C., tristă legendă a Phoenixului, le-ar fi tăiat salariile pe veci soliştilor dacă şi-ar fi pierdut vocea de la o îngheţată şi, cine ştie, poate i-ar fi târât chiar prin tribunale :).

Ce bine că Holograf a înregistrat albumul unplugged în 1996! Dacă ar fi făcut-o acum, cârcotaşii ar fi zis că şi-au reinstrumentat piesele doar ca să-l mai scutească pe Bittman. Repriza aproape unplugged înghesuită în mijlocul spectacolului ne-a prins tare bine. Iar începutul reorchestrat al piesei „Singur pe drum” (cu Mugurel Vrabete în pole position) rămâne un moment strălucitor şi entuziasmant în muzica românească contemporană. O notă de 10 pentru sunet, care a fost exact cum trebuia – foarte bine echilibrat, nu a deranjat nicio clipă la ureche, deşi a fost crescut constant (dar discret) pe parcursul show-ului.

Şi încă ceva care m-a impresionat. Frontman-ul nu se sfieşte să fie el vocea a doua în unele momente. Fără jenă, fără orgolii. Totul pentru muzică! Până la urmă, asta e muzica. Ceva care îi adună pe oameni şi îi face să împartă aceeaşi emoţie, aceeaşi trăire. De unde vine ea, de pe scenă sau din sală, nu mai contează. Iar Holograf au arătat că înainte de a fi muzicieni foarte buni, sunt oameni şi prieteni excepţionali.

Lucian Cremeneanu

Oradea, 1 noiembrie 2013