Nicu Alifantis a oprit la Oradea în 18 martie 2014 pentru concertul de lansare al celui mai recent album, „Mozaic”. Un turneu de 40 de concerte. După ce şi-a încheiat probele de sunet, cu puţin timp înainte de concert, mi-a acordat un interviu.

„Ăsta e singurul interviu pe care îl dau în turneul ăsta!” a mărturisit. Mulţumesc pentru exclusivitate.

AUDIO Ascultă interviul cu Nicu Alifantis [11:44 min]

În completarea discuţiei noastre, l-am rugat pe Nicu Alifantis să-mi spună pe scurt povestea fiecărei melodii de pe album.

AUDIO Nicu Alifantis îşi prezintă albumul Mozaic [11:22 min]

Deoarece din anumite ţări fişierele audio nu pot fi accesate, le puteţi solicita prin email la lucian@cremeneanu.ro.

Lucian Cremeneanu: Sunteţi unul dintre puţinii artişti din România care cred că ştie cu exactitate câte concerte a susţinut până acum. Ştiţi cumva al câtelea este cel de deseară, de la Oradea?

Nicu Alifantis: Oh, nu. Chiar atât de tare nu sunt. Oricum am sărit de 4600 nu-ştiu-cât. Dacă îmi scot calculatorul care e la hotel, acolo am…

Am făcut cercetări pe internet. Până în 2002 avuseserăţi 4036 de concerte, până în 2010 aveaţi deja 4500, iar la 1 Decembrie 2012 aveaţi 4544.

Ei, acuma s-au făcut de 4600.

Sunteţi aici ca să promovaţi albumul Mozaic. Ştiţi probabil că Mozaic are o mare legătură cu Oradea…

Nu, chiar nu ştiam.

Chitaristul dvs, pe care l-aţi folosit pentru înregistrarea albumului, se numeşte Marius Pop.

Ah, da, sigur că are legătură cu Oradea. Sigur, e Marius, pe care îl iubesc foarte tare, mie mi se pare un chitarist absolut extraordinar. Vine o nouă generaţie absolut minunată şi lucrul acesta mă încântă, îmi dă curaj şi îmi dă speranţe foarte mari.

Apropo de Mozaic, cred că este cel mai divers stilistic album al dvs. Cum s-a născut atât de amplu şi de divers?

Aşa mi l-am dorit, ca să fiu sincer. Am vrut ca numitorul comun al acestui album să fie tematica în sine a tuturor pieselor care, sigur, vorbesc în continuare de iubire, de relaţiile interumane, de oameni. Sigur că el este o sumă de trăiri şi sentimente care mi s-au întâmplate de-a lungul anilor. Într-un fel are legătură cu tot acest timp trecut, cu toţi aceşti 40 de ani. Şi atunci nu avea cum să fie unitar stilistic. Dacă dăm deoparte acest numitor comun al tematicii cântecelor, fiecare în sine este o altă propunere, o altă zonă muzicală, un alt tip de orchestraţie, un alt sound. Sigur că e voită treaba, aşa am vrut.

Există o melodie pe care aţi cântat-o în fiecare concert până acum?

Nu. E şi greu să contabilizăm treaba asta pentru că toate au o dată de naştere. Cel mai vechi cântec al meu este „Decembre”, care e matusalemică. (râde) E foarte veche, făcută mult înainte să mă apuc eu de cântat la modul cel mai serios cu putinţă. Ce-o fi fost în creierul meu de-am făcut cântecul ăla, la vârsta aia! Se întâmpla în 1967 sau 1968, iar eu am debutat în 1973. Deci, iată, cu 5 ani înainte. Habar n-am ce a fost în creierul meu.

Dacă ar fi să vă tatuaţi un titlu de cântec, probabil că acesta ar fi, „Decembre”.

Ăăă… nu! (râde) Ultimul lucru pe care mi l-aş tatua ar fi un titlu de cântec. Dacă ar fi să mă tatuez – şi probabil că am s-o şi fac, pentru că ştii cum e, la bătrâneţe începi să te joci altfel cu tine, la bătrâneţe mi-am pus cercel, la bătrâneţe am purtat până acum ceva timp coadă – mi-aş tatua un elefant.

Cu soţia Anca aveţi o poveste fantastică. Aţi cunoscut-o în ’83, aţi început să vă iubiţi în ’84, aţi făcut un copil în ’86, apoi v-aţi despărţit, v-aţi reîntâlnit în ’96 şi v-aţi căsătorit. Mi se pare fantastic.

E o telenovelă.

I-aţi scris o melodie până acum?

Da. Chiar aici pe „Mozaic” sunt două cântece pe care le-am scris pentru ea. „Tatuaj” şi „Iubire” sunt scrise pentru Anca, iar pe albumul „Cântece de şemineu” este „Cântec de victorie”.

De cine vă este dor din muzica românească, cu cine nu ne mai putem întâlni?

O, sunt mulţi… sunt mulţi oameni cu care m-am intersectat de-a lungul timpului. Asta tot pomenesc de o vreme că marea mea avere în clipa de faţă este întâlnirea pe care am putut-o avea de-a lungul timpului cu foarte mulţi de oameni. Mi se pare lucrul cel mai important care mi s-a întâmplat, pentru că au fost oameni de la care am învăţat enorm de multe lucruri, au fost oameni cărăra le port o amintire frumoasă, care mi-au întins o mână atunci când trebuia, oameni care m-au încurajat, care m-au susţinut. Dacă e să zic că mi-e dor de cineva anume, mi-e dor de toţi aceşti oameni care nu mai sunt alături de mine.

Vă urmăresc pe Facebook şi am văzut că sunteţi un comunicator foarte activ şi pasionat. Se pare că vi se potriveşte foarte bine mediul acesta de comunicare.

Eu am avut un an greu anul trecut (2013, n.a.), iar în luna decembrie am muncit foarte mult. După Crăciun mi-am propus să iau o pauză cu cântatul. Asta s-a întâmplat până în 30 ianuarie. În toată perioada asta mi-a plăcut să mă joc cu scrisul, nu ştiu de ce. Am prins pasiune de Facebook, de modalitatea asta de comunicare, odată cu promoţia de la albumul „Mozaic”. E un album care s-a vândut şi se vinde bine datorită promoţiei pe care am făcut-o pe spaţiul online. Şi cred că e de viitor, iar eu sunt deschis la lucrurile astea.

Într-un interviu din 2010 spuneaţi că nu înţelegeţi nicicum genul techno. S-a schimbat ceva de atunci?

Nu. Sunt multe genuri muzicale pe care nu le înţeleg şi nu sunt un consumator al lor. Dar asta nu înseamnă că nu ascult. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă, cel puţin pe spaţiul mioritic sunt la curent pentru că mă interesează ce face o anume generaţie. Vreau să-i pipăi şi să mă dumiresc de ce fac ei aşa. Şi atunci trebuie să bag nasul şi să-i ascult. E important.

Mi-am rugat prietenii de pe Facebook să îmi transmită întrebări pentru dvs. Vă pun 5 foarte scurte întrebări din partea prietenilor mei. Unu. Ce artişti ascultaţi?

Mmmm… Acuma de exemplu ascult Hugh Laurie (Dr. House), care cântă absolut dumnezeieşte, mie îmi place de mor. Ascult Keb Mo… Deci sunt puţin dus în zona blues-ului, asta ascult acuma. Aşa a fost să fie, nu înseamnă că s-a născut în mine o pasiune deosebită sau că o să mă apuc să cânt blues. Nu, Doamne fereşte! Dar zona asta o ascult şi, recunosc, în ultima vreme am ascultat cu mare plăcere noua zonă muzicală a lui Mark Knopfler care m-a impresionat foarte tare. Mi se pare o expresie a unei maturităţi desăvârşite la care a ajuns, muzical şi profesional vorbind.

A doua întrebare venită de pe Facebook: „Care este cel mai recent cântec pe care l-aţi compus?” Chiar dacă neînregistrat.

Este unul care încă nu are titlu, nu are text. Nu ştiu la cine o să apelez, probabil la Andrieş sau la Olăraşu, poeţii mei preferaţi atunci când apuc să scriu muzica înaintea textului. E un cântecel frumos, care cred că o să vă placă. De frumos, sigur că e frumos, iar de genial, nu mai încape discuţie pentru că eu l-am făcut. (râde)

A treia întrebare de pe Facebook: Cum v-a influenţat cariera Aurel Mitran?

Cunoscându-ne din ’74, din armată, de la Buzău, la o unitate de transmisiuni – că acolo ne-am întâlnit – ne-am cam clădit cariera umăr la umăr. Eu am învăţat din ale lui, el din ale mele şi, una peste alta, am avut multe de învăţat unul de la altul. Lăsând de o parte bunul profesionist care zace în el, este şi un om care are foarte multe de povestit şi tot încerc să-l pun la treabă să scrie, pentru că are tone de poveşti, una mai frumoasă ca alta.

O întrebare care se justifică perfect având în vedere locul în care ne aflăm – suntem în Oradea, în Bihor, în Crişana. Cum a apărut pe discul „Mozaic” o vioară cu goarnă la trei melodii?

A apărut pentru că eu ştiam de mult instrumentul ăsta şi îmi plăcea foarte tare cum sună. În spaţiul acela indian al poeziei „Kamadeva”, în spaţiul ei sonor, aveam nevoie de două înstrumente – un fluier indian, nu ştiu exact cum se numeşte, care avea o anume sonoritate, şi după aia, există o manieră foarte specială a indienilor de a cânta cu vioara. Cum nu le aveam nici pe una, nici pe alta, a trebuit să fac acest cumul. Am apelat la prietenul Florin Budeu, i-am dat temă (el probabil s-o fi gândit că am innebunit de am început să colecţionez astfel de instrumente) şi mi-a găsit o vioară cu goarnă. Eu am fost foarte încântat pentru că aveam sunetul acela. Motivul principal a fost „Kamadeva”, dar înafară de asta, îmi mai trebuia şi în „Futurist”, unde îi stă foarte bine ca sunet. I-am făcut-o cadou lui Neniţă (Mihai Neniţă, n.a.), băiatul ăsta chiar merita să aibă în arsenalul său de viori şi o asemenea vioară pentru că este un viorist absolut deosebit.

Şi a cincea şi ultima întrebare de pe Facebook, nu are semnul întrebării, este mai degrabă o sugestie, românii din diaspora speră să vă vadă la New York. Aveţi ceva veşti pentru ei?

Din păcate nu. Până acum nu am avut de-a face cu un impresar care să-mi inspire încredere pentru spaţiul american. Am mers în spaţiul canadian. În America anul ăsta nu cred că voi ajunge sau, dacă voi ajunge, probabil va fi înspre sfârşitul anului.

Despre politică nu vă mai întreb, sunt convins că sunteţi tot dezamăgit cum eraţi şi acum câţiva ani, însă aş vrea să închei cu o altă întrebare. Credeţi că s-ar putea să vină vreodată vremea să aibă nevoie poporul român să i se cânte din nou Alma Venus, dar cu versurile iniţiale?

Nu ştiu ce să zic. Singurul lucru pe care pot să-l spun este că eu sunt uşor sceptic. Spun şi de ce. Abia au venit uteciştii la putere. Mai stau în stand-by pionierii, după aia şoimii patriei şi abia după aia putem discuta de o intrare în normalitate.

[Oradea, 18 martie 2014]