La mondialul din 1990, naţionala Italiei, țara gazdă, avea probleme în grupe. Dar, în ultimele minute, intra Toto Schillaci, dădea gol şi arunca întreaga ţară în delir. Presa l-a numit „Salvatore della patria”, Salvatore fiind, de altfel, prenumele său complet. Mi-am amintit de Toto Schillaci la spectacolul „Sărbători fericite„, jucat de Trupa Iosif Vulcan la Teatrul Regina Maria din Oradea. Dar să nu anticipez.

Comedia de sorginte franceză porneşte de la o minciună superbă. La ora 3 noaptea, soţia (Corina Cernea) îşi găseşte soţul (Daniel Vulcu) acasă cu o tânără apetisantă (Denisa Vlad). Încercând să iasă basma curată, soţul inventează că tânăra e fiica lui dintr-o căsătorie anterioară. De aici încolo, bulgărele minciunii o ia la vale şi creşte văzând cu ochii. Conversaţiile într-o căsnicie de 15 ani au oricum suficiente resurse de umor, darămite într-o astfel de situaţie?

Textul a curs mai bine la a doua reprezentaţie (doar 2 ore şi 15 minute, cu jumătate de oră mai puţin decât la premieră). Primele 40 de minute trec uşor – minciunile se adună, normalul o ia razna, absurdul cotropeşte scena, râsetele se îndesesc. Apoi atmosfera se domoleşte, se instalează o oarecare liniaritate a scenariului, replicile par să se învârtă în cerc.

Câteva puncte mai aduce amuzantul conflict dintre menajera unguroaică (Anca Rusu Sigmirean) şi bărbatul casei. Dar, deşi textul original e bine adaptat, iar umorul se găseşte la tot pasul, scriptului îi lipseşte parcă explozia, dă impresia unui motor limitat electronic.

La începutul părţii a doua, numărul personajelor de pe scenă creşte, iar umorul, concentrat până atunci în dialogurile dintre soţi, e în pericol de diluare. Dar, din fericire, regizoarea Diana Lupescu (soţia lui Mircea Diaconu) o trimite în scenă pe Elvira Platon Rîmbu. Acesta este momentul Toto Schillaci!

Ţipătoare şi la propriu, şi la figurat, Elvira „Salvatore” Platon-Rîmbu aruncă în aer monotonia care începuse să fie îngrijorătoare şi, cu eficienţa unui paramedic SMURD, resuscitează spectacolul în doar 10 minute, printr-o adevărată lecţie de teatru bulevardier. Replica „Nu tot ce vine de la ruşi este rău” pare că i-a fost scrisă cu dedicaţie (Elvira P.R. şi-a făcut studiile teatrale la Moscova).

Finalul e umbrit de un moment de neinspiraţie regizorală. Scena cheie dintre amanta-fiică şi soţia-mamă adoptivă, în care cea din urmă furnizează bomba serii, este tratată cu o inexplicabilă şi uluitoare superficialitate. În loc să ne cadă maxilarele, așa cum trebuia, ne-a căzut doar fisa.

Per ansamblu, „Sărbători fericite” este o comedie simpatică, bună de râs, contaminată ușor doar de oboseala sfârşitului de stagiune. Cei mai mulţi dintre spectatori au urmărit-o cu un zâmbet constant de la început până la final, un final decupat parcă dintr-o scenetă cu Stela şi Arşinel.

Lucian Cremeneanu