Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Shinya Ozaki

Închipuie-ţi că într-o oră şi jumătate se întâmplă toate trăsnăile lumii: un puşti deschide uşa unui dulap şi se trezeşte într-o lume complet străină; o primată uriaşă scapă liberă într-un oraş şi îi îngrozeşte pe locuitori; dinozauri reînviaţi se apucă să haplească oameni la cină; milioane de evrei sunt deportaţi şi exterminaţi; un nebun bagă o întreagă metropolă în colaps, o navă spaţială zboară creanga prin galaxii, iar un extraterestru mic, cu ochi mari, face nişte copii să zboare cu bicicleta.

Ce te faci?

Păi închizi ochii şi transformi toate grozăviile de mai sus în imagini de film. Iar dacă orchestra simfonică îţi cântă temele muzicale potrivite la ureche, îţi este şi mai uşor. Melomanii şi cinefilii s-au întâlnit joi (29 mai) în sala Filarmonicii orădene pentru o super-ofertă: 12 filme la preţ de unul. A fost un concert cu muzică din filme, unul uşor, de final de stagiune, cu muzicieni îmbrăcaţi în civil, ca la flash mob şi cu mult public tânăr.

La comanda orchestrei s-a aflat un japonez care ştie ce e ăla bogrács sau gulyásleves. Shinya Ozaki este din anul 1994 dirijor permanent al Filarmonicii de Stat din Târgu Mureş. La Oradea a venit pentru a şasea oară în ultimii patru ani, el fiind cel căruia i se datorează aceste concerte.

Mi-aş fi dorit să fiu în locul lui în timpul concertului, cât mai aproape de orchestră, ca să nu-i aud pe cei care vorbeau în sală. S-a şuşotit cât pentru toată stagiunea: două fetiţe plictisite cu bunicile, un număr considerabil de soţi cu soţiile, plus alte câteva perechi zglobii de fete. A lipsit doar popcornul ca să mă simt la cinema.

Orchestra a făcut genuflexiuni după fiecare bucată interpretată. Conform tradiţionalei politeţi japoneze, dirijorul i-a ridicat pe muzicieni la fiecare rundă de aplauze. Iar motive pentru bătut din palme au fost cu duiumul. Desfăşurătorul a fost dominat de creaţiile lui John Williams (A Prayer For Peace, Jurassic Park, Schindler’s List, Angela’s Ashes, E.T.). A fost loc însă şi pentru alte giuvaere de la Ennio Morricone (The Legend of 1900), Hans Zimmer (The Dark Knight) sau Harry Gregson-Williams (The Chronicles Of Narnia). Temele muzicale din Chicago, Misty şi King Kong au completat o ofertă mainstream, pe gustul majorităţii.

Dacă, în loc să încheie prima parte, coloana sonoră din filmul Star Trek ar fi fost mutată la sfârşitul concertului, am fi avut un final mult mai grandios. Dar bisul a fost de neuitat: Blue Tango (cu zâmbete din partea nostalgicilor), celebra melodie din Pantera Roz (cu publicul pocnind sincron din degete) şi inconfundabila temă din Mission Impossible.

Ovaţiile de la final au fost dovada că Shinya Ozaki ştie să-i apropie pe oameni de muzică şi chiar să-i facă să zâmbească. Iar faptul că un japonez ne învaţă să zâmbim la concerte ar trebui să ne pună pe gânduri.

Lucian Cremeneanu