Deschiderea FITO 2014

Pentru că e a douăzecea ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, de la care a pornit Festivalul Internaţional de Teatru Oradea (FITO), directorul Teatrului Regina Maria, Daniel Vulcu, a deschis o sticlă de şampanie pe scenă. Pe lângă Eugen Ţugulea, fost director al teatrului, Vetuţa Pop, fostul secretar literar şi o doamnă blondă de la sponsorul Raiffeisen Bank, au fost invitaţi şi câţiva dintre spectatori. Căci teatru fără spectatori nu se poate, după cum s-a spus de pe scenă.

Iar cum spectatorii erau timizi, Vulcu a făcut o tombolă ad-hoc: „Cine stă pe rândul XIV, locul 3?” De pe rândul XIV, locul 5 am ratat la mustaţă şansa enormă de a bea pe scenă în faţa câtorva somităţi din lumea teatrului românesc aflate în sală. Alţii au fost mai norocoşi. S-a cântat şi „La mulţi ani”, cu Rin Tripa de la balcon pe post de „cor al Filarmonicii”, vorba lui Vulcu. Între timp, mă rugam să nu apară şi un tort, nu de alta, dar venisem fără cadou. Miraculos, ruga mi-a fost ascultată. S-au golit paharele, s-a prezentat juriului şi apoi s-a făcut beznă pentru piesa de deschidere a festivalului.

Life Sequences Profile

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii de Sebi Tonţ, defoto.ro

Cu „Life Sequences Profile” trupa Iosif Vulcan trage o nouă scatoaclă peste ceafa publicului înţepenit în alte vremuri. După ce în ultimii ani au fost antrenaţi serios la musicaluri, la unele fiindu-le chiar teamă să aplaude, îndrăgiţii spectatori orădeni vor da nas în nas cu un spectacol-dans non-verbal de 50 de minute, de la care vor ieşi obosiţi ca după o piesă de 3 ore.

„Life Sequences Profile” este un uriaş consumator de atenţie distributivă. Acţiunea se desfăşoară concomitent pe 5 planuri fără un singur cuvânt! Câteva gemete, multe gâfâieli, un ţipăt sau două… Se exprimă atât de mult, încât dacă s-ar fi vorbit, pe scenă ar fi fost o hărmălaie de nedescris.

Spectacolul coregrafului bucureştean Florin Fieroiu testează serios limitele fizice ale actorilor. Georgia Căprărin, Ioana Cheregi, George Dometi, Andreea Gabor, Mihaela Gherdan, Alina Leonte, Alin Stanciu, Radu Tudor şi Răzvan Vicoveanu sunt puşi în situaţia de a exprima totul doar prin mişcări ale corpului. Şi o fac într-un mod aproape entuziasmant.

Cu ajutorul unei coloane sonore excepţionale, compusă de muzicianul Vlaicu Golcea, perechile de pe scenă fac o radiografie dureroasă a vieţilor urbane contemporane, măcinate de pasiuni, de obsesii şi angoase, de dureri reprimate, de orgolii, de nebunii trecătoare sau permanente. Veţi vedea câteva tipologii umane întâlnite la tot pasul, arătate aşa cum sunt ele, fără protecţia măştii sociale. Veţi vedea vieţile cuplurilor corecte în aparenţă dar disfuncţionale, cupluri în care diferenţa între dragoste şi ură e infimă, iar distanţele dintre oameni pot fi enorme.

Se spune despre comunicarea non-verbală că este mai uşor de decodat decât cea verbală. Dar în cazul unui spectacol situaţia poate fi diferită. Decodarea unor mişcări scenice la limita dintre contorsiune şi dans poate crea dificultăţi de înţelegere, de aceea e nevoie de atenţie încordată pentru tot ceea ceea ce se întâmplă. Textele proiectate pe fundal dau o binevenită mână de ajutor.

La sfârşitul piesei veţi vedea la buza scenei nouă actori obosiţi şi transpiraţi ca după o probă olimpică de anduranţă. Performanţa lor artistică este cu atât mai impresionantă cu cât niciunul dintre ei nu este dansator profesionist. Premiera le-a adus 2 minute şi 50 de secunde de aplauze. Merită mult mai multe.

Lucian Cremeneanu