Etichete

, , ,

Interstellar

Să vezi o sală întreagă de oameni puşi pe ospăţ, cu braţele pline cu pungi şi pahare, cum uită să respire, cu popcornul îngheţat în aer, este o imagine de neuitat. Am văzut asta la „Interstellar”.

Dacă vă luaţi de ronţăit la film, grăbiţi-vă să terminaţi în primele 20 de minute, pentru că după aceea nu-ţi mai vine să dai din fălcuţe. Ori s-ar putea să te strângă de gât vecinul pentru orice zgomot făcut în momente nepotrivite, aşa cum n-am avut eu curaj să fac cu cel care mi-a zgâriat creierul un sfert de ceas încercând să culeagă absolut toate fărâmele de nachos din tăviţa de plastic. Sper să-i fi rămas între dinţi!

Printr-un scenariu impecabil, „Interstellar” duce tema salvării planetei la un alt nivel – salvarea umanităţii. Pe scurt, Pământul e pe ducă, iar o navă este trimisă în căutarea unei planete pe care să ne mutăm. Călătoria disecă teoria relativităţii timpului şi a spaţiului într-un mod surprinzător de limpede. Însuşi Măria Sa Einstein ar fi ieşit entuziasmat de la film. Femeile vor înţelege, în sfârşit, de ce 10 minute petrecute în faţa oglinzii par ore pentru cei care le aşteaptă. Filmul brodează conex şi pe tema familiei şi a uneia dintre cele mai speciale forme de dragoste, cea dintre tată şi fiică. Şi, nu în ultimul rând, administrează un duş rece spre îngheţat rasei umane, incapabilă să gândească mai presus de individ.

Toate acestea se întâmplă într-un SF filozofic în care nu există bătălii între ai noştri şi ai lor, ci doar între noi şi noi înşine. Prin scenariu, interpretare şi acurateţe a informaţiilor din manualul de astrofizică, „Interstellar” face ca „Gravity” să pară un documentar pentru preşcolari. Matthew McConaughey face din nou un rol mare, deşi nu atât de solicitant ca acela pentru care a luat Oscar. Cum nu am citit nimic despre film înainte de a-l vedea (aşa îmi place mie, e mai puternic impactul), m-am tot rugat să nu apară şi somniferul George Clooney. Nu a apărut, dar am avut o surpriză plăcută de la un rol secundar, jucat de un tip care a cerut să nu fie trecut pe afiş.

Mi-am amintit de toţi profesorii mei de fizică în cele 3 ore ale filmului. Timpul trece foarte repede. Pelicula are un ritm excelent până spre final, când regizorul Christopher Nolan toarnă puţină miere în compoziţie. Prin vâscozitatea ei, mierea încetineşte viteza nebunească a acţiunii şi lasă timp să se înţeleagă bine nişte lucruri. Spre exemplu, cât de grozav poate fi un univers 5D în care poţi cutreiera cum vrei pe axa timpului. Doamnelor, imaginaţi-vă că frecaţi maşina de alături, în timp ce vreţi să parcaţi. O tragedie în bidimensional, se rezolvă cu măiestrie în 5D: daţi înapoi şi, minune, tabla se îndreaptă de la sine. Tare, nu?

Finalul gata îndulcit ne arată că, mai presus de spaţiu, timp şi gravitaţie, există în Univers o forţă mult mai puternică, poate cea mai puternică, ce ne ajută să supravieţuim ca rasă. Este vorba despre… Ah, ce rău îmi pare că nu vă pot spune! Dar vă dau un indiciu: nu are nicio legătură cu moaştele. Vizionare plăcută!

Lucian Cremeneanu