După un concert într-un club şi încă o jumătate de noapte petrecută în altul, m-am trezit cu capul cât o baniţă. De la bere sau de la fumul de ţigară inhalat, nu ştiu. Sau de la ambele. O plimbare pe afară cu Didi, în cele 10 grade mângâiate de soare, mi s-a părut remediul perfect.

Am ieşit din bloc, am inspirat adânc aerul şi liniştea dimineţii de sâmbătă şi am purces în ceea ce trebuia să fie plimbarea reîmprietenirii mele cu echilibrul şi universul, a regăsirii păcii interioare şi armoniei. Dar soarta avea alte planuri cu mine.

După nici 50 de paşi m-a penetrat brutal în ureche trompeta unor cetăţeni care umblau cu capra. În varianta sa urbană, capra este un animal biped îmbrăcat în trening, acoperit cu o cuvertură de fotoliu miţoasă, cu adidaşi în picioare şi cioc de lemn. Este însoţită de un Moş Crăciun găsit undeva, într-un şanţ, şi încă doi băieţi vajnici care suflă în alămuri. Al patrulea ied al caprei este unul care bate toba, o tobă pe cât de subţire, pe atât de zgomotoasă. Că bate în ea, că-ţi bate direct în cap cu băţul, tot una e! Efectul e acelaşi. 

Obiceiul mersului cu capra se practică din străbuni, în pragul revelionului, pentru a aduce bucurie, noroc, sănătate şi, mai nou, înjurăturile vecinilor. Şi ceva bani, dacă se poate. „Pragul revelionului” se modifică cu trecerea timpului – anul ăsta, i-am întâlnit în 20 decembrie, la anu’ s-ar putea să înceapă de la culesului strugurilor. Oricât slalom am făcut printre blocuri, tot m-am întâlnit cu ei de trei ori şi tot de atâtea ori mi-au violat timpanele.

La 2 minute după ce capra şi însoţitorii au intrat miraculos în silent mode, am ajuns lângă un bloc unde cineva tocmai începea să dea o gaură în perete. După zgomot, cel mai probabil omul folosea bormaşina aia uriaşă cu care s-a forat tunelul de sub Canalul Mânecii, adusă de la second hand de vreun văr plecat la muncă în Anglia.

Cu creierii zgâlţâiţi din nou m-am refugiat pe o alee considerată sigură. Aş! Am nimerit lângă doi flăcăi pe care părinţii îi pedepsiseră să bată covoarele. În timp ce practicau străvechiul ritual al scoaterii dracilor din nevinovatele covoare, băieţii îi pedepseau, la rândul lor, pe toţi cei care treceau pe lângă bătător. Adică pe mine, că ceilalţi oameni normali stăteau în casă, la televizor.

M-am scuturat de praf şi am ieşit în strada principală. Când calvarul meu dădea semne că se apropie de sfârşit, a parcat chiar lângă mine o Dacia papuc plină cu butelii. Şoferul a ieşit din maşină, a înşfăcat cheia de 27 şi s-a apucat să bată în recipiente, singura tehnică de marketing care i-a fost predată la angajare. Dacă fumam m-aş fi dus la „Ţăndărică” să-i cer un foc. Sau o grenadă.

Până la urmă am reuşit să găsesc un loc liniştit în care să mă plimb în pace, iar sâmbăta a devenit frumoasă. Unde m-am plimbat? Prin casă.

Lucian Cremeneanu