Am purtat în ultimele zile o intensă discuţie cu mine însumi pe următoarea temă: să scriu sau să nu scriu despre un concert la care am stat doar 15 minute? Nu e corect, nu e deontologic, nu se face aşa ceva! Şi totuşi, există lucruri care trebuie spuse chiar şi după doar 15 minute, mai ales dacă în nefericitul sfert de oră am trecut prin stări multiple: dezamăgire, stupoare, tristeţe, ba chiar un pic de penibil. Până la urmă m-am hotărât să scriu. Nu din răutate, cum uşor ar putea crede unii, ci pentru a ruga în genunchi pe cineva să nu se sinucidă artistic de tot.

Intuiţia mi-a şoptit că ar fi mai înţelept să nu merg la concertul Nicolae Covaci – Moni Bordeianu dedicat anilor 60. Totuşi, creierul a insistat şi a reuşit să îmi schimbe hotărârea. Nu mi-aş fi închipuit nici în cele mai pesimiste vise ce voi descoperi acolo. Îmi cer scuze dacă vă voi jigni pasiunile cuiva sau voi părea lipsit de respect faţă de unul din cele mai mari nume din istoria muzicii româneşti: Nicolae Covaci.

Omul care a creat grupul Phoenix, cel mai puternic brand în muzica românească, a dovedit în mai multe rânduri că nu ştie gestiona propria legendă. Rând pe rând, colegii cu care a născut şi crescut pasărea Phoenix l-au părăsit şi s-au refugiat prin alte „păsări”. Nici măcar la aniversarea de o jumătate de veac (!!!) a grupului n-au putut fi împreună.

Acum, Nicu Covaci şi vechiul său coleg Moni Bordeianu s-au apucat de coveruri după succese internaţionale, pe care le cântau înainte de a-şi scrie propriile cântece. Piese de Kings, Slade, Beatles sau Stones pe care le cântă sute de trupe de puşti din lumea întreagă, şi care, aş adăuga, o fac de zece ori mai bine decât ei. Dar publicul orădean a fost prea bucuros de întâlnire ca să bage de vină.

Am nimerit la concert exact când urca pe scenă Dan Andrei Aldea, o altă legendă a rock-ului românesc, pentru un duet improvizat. Momentul (care a intrat instantaneu în istoria muzicii româneşti) ar fi putut fi chiar emoţionant dacă n-ar fi fost presărat de probleme tehnice. Până la urmă s-a făcut schimb de chitare şi cântecul a fost dus până la sfârşit. Din nou, publicul n-a zis nici pâs.

Domnule Covaci, vă implor să nu mai întrerupeţi melodiile pe la jumătate din cauză că nu vă place cum bate domniţa de la tobe! Asta se face la repetiţii. Pe scenă, e lipsă crasă de respect pentru public. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva în străinătate, spectatorii ar ieşi din sală şi ar cere banii pe bilete înapoi. Iar dacă nu aveţi încredere suficientă în baterist, nu-l mai provocaţi la jam-session-uri. Nu peste tot veţi întâlni spectatori atât de înţelegători ca la Oradea.

Domnule Covaci, chiar dacă sunteţi de o viaţă pe scenă, vă rog să repetaţi melodiile înainte de concerte, mai ales când sunt ale altora şi există termen de comparaţie. E dureros să auzi note date pe afară din mâna şi glasul unuia dintre cei mai respectaţi muzicieni români. Şi încă ceva, domnule Covaci: dacă vocea nu mai poate, n-o forţaţi până la limita durerii fizice. Nimeni nu are de câştigat din asta.

Domnule Nicolae Covaci, aţi primit din partea publicului orădean cea mai mare demonstraţie de respect şi iubire necondiţionată. Modul în care s-a bucurat de întâlnirea cu dumneavoastră şi a închis ochii (şi urechile) la anumite lucruri ar trebui să vă facă să înţelegeţi că încă lucrurile se mai pot repara. Chiar şi jurnaliştii ultra-melomani şi ultra-cunoscători (vă garantez asta), care se aflau în sală, au fost foarte eleganţi în relatările lor. Deci, dragostea nu a murit. Vă rog să nu o ucideţi nici dumneavoastră.

Lucian Cremeneanu