Etichete

,

Jimi Hendrix

Am făcut curățenie în bibliotecă. Am pus într-o cutie cărțile ce nu-mi mai trebuiau, care nu mi-au plăcut sau cele în dublu exemplar și le-am dus la o acțiune caritabilă.

”Vă mulțumim. Puneți cutia acolo, lângă haine”, mi-au zis organizatorii. Am pus cutia jos și, înainte să mă ridic, cu un gest spontan, am scos cartea despre viața lui Jimi Hendrix pe care o aveam în dublu exemplar. ”Pe asta aș vrea să o dăruiesc eu”, mi-am spus.

Prima căreia i-am oferit-o a fost o doamnă. ”N-am citi nimic de Hendrix până acum”, a zis în timp ce o răsfoia. Mi-am dat seama că nu se potriveau. Al doilea la care m-am gândit, o avea și chiar o citise.

Al treilea a zis că nu-l interesează, dar mi-a sugerat că i-ar plăcea fiului său, liceean pasionat de rock. ”Excelentă idee”, am exclamat entuziast. Dar înainte să i-o înmânez tatălui, am deschis-o ca într-un ultim gest de rămas bun. Și am amuțit!

Pe una din primele pagini am dat peste o superbă dedicație, scrisă de ziua mea, în urmă cu 20 de ani, de o prietenă cu totul specială. O pagină întreagă de gânduri și vorbe minunate scrise de mână de care uitasem complet. Le-aș fi pierdut iremediabil, dar cartea pur și simplu refuzase să mă părăsească în ziua aceea. Se ținuse de mine ca scaiul.

Am strâns-o la piept și aproape că i-am cerut scuze cu voce tare. N-am mai dat-o, firește. Tânărul liceean va primi exemplarul celălalt, pe care l-am lăsat în bibliotecă. Iar pentru asta va trebui să mai fac o excursie în camera mea, centrul universului din vremea adolescenței mele.

Lucian Cremeneanu