Etichete

, , , , , ,

Eu sunt Szabó Ödön

Pentru organizarea Galei Premiilor lui Bihorel de anul acesta am avut câteva idei din care au supravieţuit două: să trucăm nişte convorbiri telefonice cu premianţii care nu vor fi în sală, în timp ce pentru alţii să facem măşti cu feţele lor, care să fie purtate pe scenă de figuranţi. Ideile s-au întors ca nişte bumeranguri împotriva mea: eu am editat pseudo-conversaţia telefonică cu dl Kiss de la UDMR, respectiv Consiliul Judeţean, şi tot eu a trebuit să-l joc pe dl Szabó Ödön (de la acelaşi partid), redutabilul tată a cinci (în curând şase) copii.

Dacă prima treabă a fost floare la ureche, a doua n-a mai fost aşa uşoară. În primul rând din cauză că aproape jumătate din spectacol am alergat prin teatru, pe coridoare şi prin culise, în căutarea unor încălţări comode pentru o mai tânără colegă ce nu putea sta pe scaun cu tocurile cu care venise de acasă. O întreagă operaţiune în care au fost implicaţi un actor, regizoarea tehnică a spectacolului şi două cabiniere (le mulţumesc tuturor). Până la urmă, colega a primit o pereche de balerini aurii pe care, fireşte, nu i-a folosit deloc.

Când i-a venit rândul la premiu lui Szabó Ödön, absent de la ceremonie, mi-am pus masca cu faţa lui pe figură şi am intrat în scenă. Râsetele spectatorilor mi-au provocat un flashback: o serbare şcolară din clasa I, unde jucam rolul lui Marinică, un elev care traversase neatent şi fusese lovit de o maşină. Intrasem atunci pe scenă ca un veteran de război, bandajat la cap, cu o mână şi un picior în „ghips”, şchiopătând şi ajutându-mă cu o cârjă, în timp ce colegii îmi cântau ceva de genul „Fraiere, ai grijă pe unde umbli!”. Spectatorii s-au distrat copios! Râsetele lor mi s-au părut atât de umilitoare încât, după serbare, printre hohote de plâns, i-am jurat mamei că nu mai calc pe scenă niciodată. Promisiunea m-a ţinut până în clasa a patra, când am revenit triumfător în lumea teatrului infantil în rolul unui alt elev-problemă, domnul Goe.

În rolul lui Szabó Ödön n-a fost simplu. A trebuit să păşesc pe scenă cu capul sucit spre public, pentru a expune masca şi pentru a nu fi recunoscut, fără să văd pe unde calc. Câmpul vizual îmi era dramatic redus prin cele două găuri de la ochi. Plus că nu ştiam dacă Mircea Chirilă, moderatorul galei, va avea vreo improvizaţie de ultim moment care să mă pună într-o situaţie insurmontabilă. Şi, de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, Mircea mi-a atârnat la gât un lanţ auriu de manelist şi o ditamai crucea de lemn cu care puteam deveni idolul babelor de la orice coadă la moaşte.

Deşi operaţiunea artistică a avut succes, scurta mea experienţă de maghiar n-a fost tocmai fericită: am refuzat orice dialog cu românul Mircea Chirilă, am avut un orizont foarte îngust (ştiţi, din cauza găurilor) şi am ieșit cărând o cruce care nici măcar nu era a mea. Sper că dl Szabó Ödön nu s-a simţit ofensat de interpretarea mută, dar memorabilă, a rolului său. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi trebuit să şi vorbesc ceva în limba maghiară.
Boldog születésnapot, BIHOREANUL!

Lucian Cremeneanu