Etichete

,

Punga in copac

Cu cartierul în care m-am mutat acum trei ani m-am împrietenit foarte repede. Trotuare largi şi drepte, fără denivelări, pomi şi spaţii verzi întinse, locuri de parcare berechet, poziţionare excelentă. În scurt timp l-am declarat cel mai frumos loc din Oradea în care am locuit până acum. Dar, de la o vreme, ceva nefericit se întâmplă cu el. La fel ca un om care îmbătrâneşte şi nu-i mai pasă de nimic, cartierul meu se urâţeşte pe zi ce trece.

Trotuarele de care eram atât de mândru şi pentru care mi-am cumpărat role au fost sparte în multe locuri pentru construcţia unor canale subterane pentru diverse cabluri. Cei care le-au reasfaltat au făcut-o probabil legaţi la ochi, altfel nu-mi explic cum a ieşit ceva atât de grotesc, la fel ca o operaţie estetică ratată, în urma căreia dintr-o frumuseţe a rezultat un monstru. Căci orice peticire e ca o cicatrice pe faţa unui oraş. Iar Oradea are prea multe deja.

Tot mai multe maşini sunt parcate pe iarbă. Din lupta automobil-iarbă, ştiţi, câştigă întotdeauna automobilul. Iarba de sub roţi moare, lăsând zonele deşertice, aride, să se întindă ca un monstru tăcut şi malefic. De acolo, la prima ploaie, se naşte şi noroiul. Iar după uscare, praful. Mult, tot mai mult.

Părculeţului dintre blocuri i-am spus „Parcul Tomberoanelor” din pricina celor trei cuşti pentru gunoi dispuse în triunghi. Locul de joacă pentru copii amplasat chiar în mijloc este veşnic pustiu. Stăpânii parcului sunt oamenii fără adăpost care îşi duc veacul pe băncile rupte şi care contribuie activ la mizeria generală. Vântul plimbă gunoaiele de colo-colo fără încetare. Pungile de plastic mai norocoase ne privesc de sus, din copaci, ca nişte decoraţiuni ale nepăsării.

În timpul acesta în care vecinătatea mea s-a degradat continuu, Oradea a câştigat titlul de Capitală verde, a fost votat pe net cel mai frumos oraş din România (să ne bucurăm că nu se aleg şi politicienii prin acelaşi tip de vot), iar în fotografii e tot mai mândră şi mai spectaculoasă. Filmările cu drona o fac să arate excepţional, aproape occidental, căci de la înălţime nu se văd baiurile.

Eu mă încăpăţânez să colectez selectiv gunoiul, să adun de pe stradă mizeria lăsată de căţeluşa mea, să mai ridic câte o pungă de chipsuri aruncată la întâmplare. Iar toate astea îmi dau o copleşitoare senzaţie de inutil, de zadarnic, de degeaba. Capacitatea noastră, a oamenilor, de a urâţi totul în jur a rămas nealterată. Ultimele secole de civilizaţie nu par să ne fi folosit la ceva.

Mă tem că, furaţi de nevoia de imagine şi de beculeţe colorate, noi, orădenii, ne furăm şi căciula în privinţa frumuseţii din jurul nostru. Nu ne dăm seama că a venit iarna, iar fără căciulă o să ne fie cam frig.

Lucian Cremeneanu