Etichete

, ,

Călătoria mea spre București a început într-un taxi cu șofer echipat regulamentar cu trening și încălțăminte sport cu șireturi roz. Pe drum l-a sunat copilul să-l întrebe când vine acasă și să-i transmită că el s-a hotărât ”să-i taie clonțul lu mami”. Tatăl s-a prelins tot de dragul micuțului aflat la vârsta grădiniței și i-a transmis că-l pupă direct pe ștromeleac.

La gară, monstrulețul albastru de metal fornăie deja pe linia 3. Ajut o mamă cu copil să-și care bagajul până pe peron, îi urez drum bun (deși știu că nu va fi așa, pentru că a uitat acasă laptele praf pentru cel mic) și mă cocoț în vagon. Dacă ar fi ființă, vagonului i-aș spune ”bunicule”, dar nici chiar bunicii cei mai bunici nu sunt atât de murdari și speriați de curățenie.

Nașude la vagonul meu împreună cu cel de la vagonul din față stau la o șuetă pe peron și fumează. ”Uită-te la aia!” zice unul. O femeie aleargă pe ultimele secunde cu un geamantan cât două în mână. Se oprește la vagonul nostru. Niciunul nu schițează vreun gest de ajutor. O fac pe hamalul din nou și îi duc bagajul până la compartiment. Nașii se urcă pe scară la fel ca doi cowboys abia după ce trenul se pune în mișcare.

Când îmi vine rândul, dau biletul și întreb de întârzieri. ”Ehe, nu se știe. Întârzierile nu sunt trecute în program.” ”O oră, două?” arunc pastila. ”Nuuuu, nici vorbă. Nu trecem de o oră.” Mai adaug așadar 60 de minute la proiecția mentală a călătoriei mele și încep să-mi fac planurile pe termen mediu. Bere, pizzeti, apă, carte, ziar, laptop cu filme, totul e pregătit. Diligența ajunge între timp la Aleșd.

Sunt singur în compartiment, singurul care aude zgomotul puternic și enervant, al aerotermei. Caut un buton de unde să o dau mai încet dar nu găsesc. Merg la nașu‘. ”Nu se poate”, vine verdictul. Îmi pun căștile în urechi să n-o aud și mă bucur că, cel puțin, suflă aer cald. Davolul mă aude și peste juma de ceas comută pe rece. Merg la naș din nou. ”Păi nu bagă cald tot timpul. Ar fi prea cald în compartiment.” Aha.

Mă întorc la locul meu și îmi pun fâșul, cel mai bun prieten al omului pe rutele CFR. Diavolino stă la geam, bănuiesc, și se distrează de mine, altfel nu-mi explic cum, după 10 minute, pornește din nou aerul cald. Tot mai cald. Deși știu că nu există niciun buton de reglare, îl mai caut o dată, căci speranța e cea care ne ține vii. Nu-l găsesc, poate din cauză că nu a fost fabricat niciodată.

Merg la toaletă. Un afiș de pe ușă mă liniștește: ”Defect”. Trec în vagonul alăturat, vagon de dormit, unde chiuveta e înfundată și mă udă pe picioare. Mă uit la ceas. Au trecut doar 2 ore și jumătate de la plecare. Clujul apare salvator la orizont. Cât timp se schimbă locomotiva, o să fug să mai iau o bere, îmi zic. Poate așa, ușor tranchilizat, timpul va trece mai repede, iar dimineață voi fi din nou liber.

Aeroterma se oprește de tot. Știți ceva? Mă doare-n cot.

Lucian Cremeneanu