Etichete

, , ,

Pe la sfârşitul anilor 90, pe vremea când făceam autostopul în ploaie sau vânt, bătut de soare ori ninsoare, înjurându-i în gând pe toţi cei care treceau nepăsători fără să oprească, mi-am făcut o promisiune: ca atunci când voi avea maşină să nu fac la fel. De atunci, mi-au trecut prin maşini sute de oameni. Aş putea scrie o carte întreagă despre poveştile pe care le-am adunat de-a lungul şi de-a latul ţării. Poveşti amuzante, absurde, triste sau chiar tragice.

Cei mai mulţi oameni sunt recunoscători că sunt primiţi la bord şi îşi deschid sufletul fără să-i întrebi nimic, mai ceva ca la spovedanie. Aşa am aflat multe lucruri pe care nu mi le doream: detalii intime, drame personale şi familiale, gânduri şi planuri de viitor, frustrări şi nemulţumiri despre viaţa în România, poveşti din exil, analize politice şi sportive demne de orice birt, ba chiar şi cum se dă şpagă la examenul de conducere fără să te prindă nimeni.

Pe cel mai recent călător de ocazie, un pensionar pe la 70 de ani, încă în putere, l-am dus vreo 10 kilometri, până într-un sat. Era singur într-un capăt de oraş şi făcea cu mâinile gesturi mai ample decât băieţii ăia care dirijează avioanele la sol cu bastoane luminoase. „O, deie-ţi Dumniezo noroc, fătu’ mio!”, m-a alduit de cum s-a aşezat în dreapta. Mi-a mulţumit de vreo trei ori şi, de cum am luat-o din loc, m-a rugat să nu conduc cu viteză ca să nu păţim ceva şi să ajungem la televizor.

„Că în fiecare dimineaţă mă uit la ştiri şi nu este zi să nu moară câte unu'”, a zis cu amărăciune. „Dar de ce vă uitaţi?”, am încercat să aflu, în timp ce încercam să-l conving să-şi pună centura de siguranţă. N-am primit un răspuns. Apoi şi-a început confesiunea: „30 de ani am fost şofer pe camion. Am lucrat la început la sonde şi mi-o mers bine. Apoi m-am mutat la PECO, pe cisternă. Şi acolo mi-o mers bine. Am furat muuult! Pe vremea aia se putea. Apoi m-am mutat la pădure. Nici acolo n-o fost rău. După ce am plecat de la benzină, o venit Poliţia şi pe toţi i-o arestat. Pe toţi! Numa’ io şi încă unu’ am scăpat”.

Aveam lângă mine un om iubitor de patrie şi neam, care îşi trăise anii de glorie în preajma resurselor naturale ale solului şi subsolului. Îşi povestea trecutul amuzat şi cu mândrie, nu părea să facă diferenţa dintre bine şi rău. Era mulţumit de viaţa lui şi îl pomenea des pe Dumnezeu. Dacă drumul împreună ne-ar fi fost mai lung, sunt sigur că mai aflam şi altele: fapte de vitejie, mărturisiri despre femei sau cu cine urmează să voteze. Dar a ajuns curând la destinaţie.

La coborâre a vrut să-mi dea bani, „de-o cafă măcar”. L-am refuzat. Nu i-a venit să creadă. „Uite, dom’le, că mai există şi oameni de-ăştia!”. Am dat mâna şi ne-am despărţit. Rămas singur, am condus câţiva kilometri cu un zâmbet nesigur pe buze încercând să-mi dau seama la ce fel de oameni s-o fi referit: la ăia altruiști sau la ăia fraieri?

Lucian Cremeneanu