matchbox-camion

În clasele V-VIII am avut un coleg pasionat până dincolo de orice limită de maşini. Fireşte, la vârsta aceea, orice băiat normal este pasionat de maşini. Dar în cazul lui pasiunea bătea înspre obsesie. Avea tot timpul la el cel puţin o maşinuţă de jucărie, celebrele matchbox-uri metalice, iar caietele îi erau pline de maşini şi camioane desenate. Prin clasa a VII-a ştia deja ce vrea să devină când va fi mare: şofer de TIR. Nu o spunea cu naivitate, ci cu o doză de seriozitate demnă de un adult. Nu suna a dorinţă, ci a promisiune.

Ne-am despărţit din clasa a IX-a, când el s-a dus să-şi urmeze visul la un liceu cu profil auto. În vacanţa de vară dintre clasele a IX-a şi a X-a, toţi băieţii foşti colegi din generală, nostalgici după cei patru ani petrecuţi împreună, ne-am întâlnit să jucăm un meci de fotbal. A venit şi el şi a ales să fie portar. Ţin minte cum, atunci când faza era la poarta adversă, el se juca cu o maşinuţă pe bara transversală, imitând zgomotul motorului şi scrâşnetele cauciucurilor. În fine, la 18 ani avea deja carnet de conducător auto profesionist şi slujba la care visase: şofer de camion.

Mi-am amintit de fostul meu coleg acum câteva săptămâni, într-o întâlnire cu mai mulţi elevi de liceu. Le-am spus povestea lui şi l-am dat exemplu de om de succes. Am făcut asta din două motive. În primul rând pentru că generaţiile tinere au o idee oarecum deformată despre succesul în viaţă. Îl asociază cu luminile scenei, cu televiziunea şi notorietatea, cu concursurile de talente şi teancurile de bani, cu sclipiciul şi hainele aurite. Dacă nu ajung acolo, se consideră rataţi. Parcă nimeni nu le spune că poţi fi om de succes, realizat şi fericit, şi ca un meseriaş priceput, ca un funcţionar eficient sau un poliţist incoruptibil.

Al doilea motiv a fost acela al importanţei unei pasiuni în alegerea unei meserii. Îi întreb adesea pe adolescenţi care e cea mai mare pasiune a lor. Spre surprinderea şi amărăciunea mea, tot mai des mi se răspunde „Nu ştiu” sau „Nu am o pasiune”. Nu consider că e obligatoriu să îţi faci meserie din pasiune, dar să nu ai o pasiune ca adolescent mi se pare extrem de grav. Din oamenii fără pasiuni, aceia fără licăr în ochi, se nasc viitorii roboţei, cei care îşi vor urî locul de muncă, şefii şi colegii, şi îşi vor petrece restul vieţii povestindu-le celorlalţi cât sunt de nefericiţi.

În România, părinţii nu îşi duc copiii la teste de aptitudini pentru a şti pe ce butoane să apese şi pe care să le ignore. Ajung astfel să îşi formeze pentru ei dorinţe nerealiste, să proiecteze asupra viitorului odraslelor propriile neîmpliniri sau frustrări. Sistemul de învăţământ vine mănuşă peste toate astea prin surzenia lui la nevoile reale ale copiilor şi prin „vederea” oarbă asupra viitorului. Facultăţile vor încheia procesul de transformare a absolvenţilor în cifre şi a numelor în titluri fără acoperire. Iar în cabinetele psihologilor şi sub sutanele preoţilor, tot mai mulţi oameni vor încerca să înţeleagă ce li se întâmplă.

Viitorul nu sună bine, dar, cu siguranţă va arăta mult mai bine la televizor.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri