Etichete

, , , , , , , , ,

Guest Post de Andrea Gheorghiu

Nick Cave 0

Niciodata nu am simtit nevoia sa scriu sau sa impartasesc ceva, desi de-a lungul vietii am mai participat la evenimente care intr-un fel sau altul m-au miscat, bulversat sau chiar marcat.

Atat de mult mi-am dorit sa-l vad pe Nick Cave in concert incat a inceput sa-mi fie teama sa nu fiu dezamagita, sa nu mi se spulbere visul. Aveam emotii ca o sa-mi pierd increderea in artistul preferat si odata cu apropierea evenimentului parca imi doream din ce in ce mai putin sa ajung la concert.

Nick Cave 2

Oricum, nimeni nu ma putea pregati indeajuns pentru ce avea sa mi se intample si sa simt. Ma tem ca vorbele nu-mi vor fi de ajuns pentru a descrie tumultul de sensibilitate, iubire si forta care m-a invadat in timpul concertului. Un show ce va ramane in memoria tuturor celor care l-au vazut.

Desi credeam ca m-am dus cu toate temele facute de acasa, ca un fan adevarat (i-am citit o parte din carti, i-am vazut filmele, i-am ascultat toate cele 16 albume), Nick Cave mi-a demonstrat inca odata ca este un artist complex si mereu surprinzator. M-a cucerit inca o data, dar de data aceasta iremediabil si irecuperabil.

Un foarte bun prieten de-al meu zicea dupa concert: „Si pana acum mi-a placut Nick Cave, dar acum il iubesc.” Eu il iubem deja! 🙂

Nick Cave 3

Primele lucruri care imi vin in minte de la concert:

  1. Moise, care a despartit marea
  2. Mainile intinse spre cer, marea de maini
  3. Fericire, lacrimi, tristete, agonie, extaz, furie, iubire, sinceritate, simplitate, forta, comuniune, mai mult decat poate indura un simplu om in doua ore.

Aveam impresia ca sunt in filmul “ Vertigo” al lui Hitchcock, si toate se invarteau in jurul meu. Tumultul sentimentelor ma napadea din secunda in secunda. Iar acum, hai sa va povestesc cum a fost concertul.

IMPECABIL!
Am stat mult pe ganduri incercand sa gasesc cuvantul potrivit care sa il defineasca, dar singurul care mi-a venit la indemana a fost acesta.

Nick Cave 1

De la inceput si pana la sfarsit, concertul mi s-a parut ca un ceas elvetian reglat la milisecunda. Cred ca si intarzierea de 25-30 de minute a fost meticulous gandita de dinainte, astfel incat sa cresca si mai mult nivelul asteptarii.

Sala fermecata! In surdina, se auzea o muzica selenara care deja prevestea ca ai pasit intr-o alta lume, lumea lui Nick Cave, lumea Lordului Intunecat, cum era el supranumit in tineretile sale zbuciumate.

In sala, toata lumea nerabdatoare, in expectativa. Se fuma (sa nu uitam ca Serbia nu e membra U.E), se aplauda la fiecare intrare pe scena a unui sunetist sau om din echipa tehnica. Prietenul meu, Oigăn, aflat langa mine spunea sa numai tot irosim aplauzele pe altii, au venit doar sa acordeze instrumentele.

Dupa asteptari seculare, parca, s-au auzit primele acorduri din ANTHROCENE, de pe recentul Skeleton Tree, album aproape finalizat inaintea mortii fiului sau, Arthur, regandit si rescris partial si dedicat in totalitate evenimentului tragic care i-a pecetluit viata.

Legate intre ele cu acea muzica ne-lumeasca de dinaintea concertului a inceput JESUS ALONE, cu un intro emis parca din transformatorul lui Tesla. “With my voice I am calling you!” canta “samanul” care-si convoca spiritele ca intr-o sesiune de spiritism. Parca era un hipnotizator, un imblanzitor de serpi in mijlocul unei mari de maini, chemand pe toata lumea intr-o comuniune, o reuniune, o reintregire a sufletului si a batailor inimii intr-o singura inima.

“Boom, boom, boom, can you feel my heartbeat…” rasuna HIGGS BOSON BLUES, cu sutele de maini intinse si contopite cu pieptul lui (si aici nu exagerez deloc, Nick Cave a lasat sa fie atins, fara nicio interventie a bodyguarzior).

Apoi FROM HER TO ETERNETY, de pe albumul omonim lansat in 1984, TUPELO (The First Born Is Dead, 1985), piesa din care am filmat si postat pe pagina mea de Facebook. Apoi a urmat piesa mea de initiere-botez JUBILEE STREET, cu versuri m-au transformat. “I’m transforming, I’m vibrating, I’m glowing, I’m flying… look at me now!”

Am navigat mai departe pe valurile THE SHIP SONG, ale carei cuvinte incercam sa le rememoram impreuna cu prietenii chiar inainte de concert, dar nu reuseam nicicum sa ne amintim un vers. Si atunci cand credeam ca am ajuns la apogeu, ca mai mult de atat parea ca nu se poate, a inceput INTO MY ARMS (The Boatman’s Call, 1997), o lovitura de gratie care m-a ingenuncheat.

Am plans, am plans in hohote ca un copil ajuns in bratele tatalui regasit. In jurul meu curgeau siroaie de lacrimi, nu am fost singura care a cedat nemaiputand gestiona invazia de sentimente. Dupa asta tot concertul l-am tinut in lacrimi pentru ca nu mi-a mai pasat, eram libera si ma simteam in siguranta intre cei 20.000 de prieteni ai mei.

Cand a urmat encore-ul cu THE WEEPING SONG (The Good Son, 1990), nimeni nu mai avea nicio bariera. Lumea era dezlantuita intr-o dulce frenezie “cu tatal pogorat printre noi”. Nick Cave a coborat de pe scena in multimea de fani, netemandu-se ca i s-ar putea intampla ceva, nu era nici urma de garzi.

La STAGGER LEE (Murder Ballads, 1996), deja aproape 100 de oameni se desfasurau fara nicio inhibitie pe scena. Nick Cave controla multimea doar din incheieturile mainilor, ca un dirijor cu o bagheta magica.

FINALUL. Sute de maini intinse catre cer, catre EL, impingeau si fortau limitele imaginare. “You gotta just keep on pushing, keep on pushing, push the sky away…” In acel moment am realizat ca sunt in locul si momentul potrivit si ca nicaieri altundeva in lumea asta nu mi-as fi dorit sa fiu in acel moment.

Organizarea a fost la inaltime, intrarea in sala a fost facila si disciplinata. Sonorizarea, IMPECABILA! Scena a fost amenajata intr-un mod minimalist. Peretii din spatele scenei erau imbracati in catifea neagra si la anumite piese erau proiectate clipuri sau imagini din concert. Luminile se aprindeau doar cand era nevoie, doar cand muzica sau intensitatea ei o cerea. Intr-o propozitie totul a fost curat si disciplinat, dozat gradual.

As dori sa amintesc si prestatia bandului THE BAD SEEDS, care, desi statea cuminte in background, a iesit foarte frumos in evidenta, si nu in ultimul rand prestatia lui Warren Ellis, acest diavol multi-instrumentalist care a electrizat scena. Magnetismul acordurilor de vioara iesite de sub arcusul lui ne-au trimis pe alte meleaguri, au frizat limitele normalului si ale perceptibilului.

It was a life changing experience, a bitter sweet symphony, a fost un vis devenit realitate, o experienta m-a marcat si mi-a consolidat existenta, si care ma va urmari  mereu!

Andrea Gheorghiu

Andreea Gheorghiu

Andrea Gheorghiu are 36 de ani, este profesoară de engleză și locuiește în Marghita. Este membră în Asociația Culturală Pozeon.

Anunțuri