Am detectat o modă nouă în cinematografia de streaming – documentarul la comandă. Mai exact, la comanda protagonistului care, cel mai probabil este și finanțatorul filmului. Un soi de ”Hai să-mi fac un film să mă glorific puțin, că ar fi mare păcat să apară postum și eu să nu-l văd!” Uitați-vă la documentarul ”Ronaldo” pe Netflix, dacă nu înțelegeți la ce mă refer.

Prin ce se remarcă aceste filme? Prin faptul că sunt foarte slabe. Dar, ca să fiu mai politicos, voi spune altfel: prin calitatea foarte scăzută a conținutului și prin unghiul complet subiectiv din care sunt realizate. Sunt niște filme de P.R. și nimic mai mult.

Fenomenul a ajuns și în România. Un astfel de film este ”Phoenix: Povestea”, realizat de Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis. Așa scrie pe afiș și pe generic, dar din fiecare cadru al peliculei răzbate ca unic realizator Nicu Covaci. Un film documentar ce ar fi fost acceptabil pentru YouTube, maxim pentru o televiziune cu rating mic, căci prin nivelul său artistic ”Phoenix: Povestea” nu reușește să treacă testul marelui ecran.

Trupa Phoenix merită cu vârf și îndesat să fie glorificată, dar un astfel de demers artistic ar fi trebuit făcut de alții, nu tocmai de creatorul ei prin interpuși sau marionete. Pe lângă asta, ar fi trebuit să respecte obligatoriu niște standarde înalte de calitate, care să cadreze cu istoria impresionantă a formației și cu impactul ei în societatea românească, în lumea muzicii și în cea culturală, în general.

Din păcate, Nicu Covaci și-a dorit atât de mult acest film încât l-a încredințat primilor veniți cu ideea. Iar cei doi tineri regizori nu erau pregătiți pentru un documentar de un asemenea calibru. Proiectul ar fi trebuit încredințat unui cineast cu experiență, viziune și simț critic, care să nu-l abordeze din perspectiva fanului umil și care să poată gestiona fără gâfâituri istoria de 60 de ani a trupei. Într-o astfel de relație, excesul de respect nu face bine.

”Phoenix: Povestea” este o însăilare haotică de filmări și fotografii de arhivă, în care singurul element logic respectat este axa timpului. Montajul este catastrofal, lipsit de logică și chiar revoltător pe alocuri. Sincronizarea între sunet și imagine se petrece rar și accidental. Firul narativ este întreținut de un tânăr actor care bate inutil recordul de minute la apariția pe ecran, filmat pe o scenă prost iluminată și înecată de fum, decorată la limita kitch-ului cu dragoni și alte creaturi mitologice, vizitată din când în când de o muză dansatoare. Cam asta este singura ustensilă cu care realizatorii și-au propus să iasă din zona documentară și să zgârie ușa filmului de artă. Dar nici vorbă de așa ceva!

Principalele bogății ale filmului sunt coloana sonoră și unele imagini (nu foarte multe) prezentate în premieră publicului larg. Dar Phoenix are și ghinionul de a nu deține imagini de arhivă de calitate. Pe vremuri se filma cum se filma, peliculele și benzile magnetice s-au deteriorat, unele probabil s-au pierdut. Unele dintre materialele folosite în film sunt filmate de cameramani amatori. Chiar și cele de după anii 90 se văd prost.

Din punct de vedere vizual, produsul nu este potrivit pentru marele ecran. O imagine prost filmată la 24 fps, cu rezoluție slabă și perimată din pricina trecerii timpului, devine înspăimântătoare pe un ecran de cinema 4K. Dacă Phoenix ar fi fost o trupă americană sau britanică, ar fi avut imagini de arhivă pentru 3 vieți de acum înainte.

O altă problemă majoră a filmului este mimarea obiectivității. E greu să mimezi obiectivitatea față de propria-ți poveste în condițiile în care nu mai vorbești cu niciunul dintre foștii colegi (era să scriu angajați) alături de care ai schiat pe piscurile virgine ale gloriei. Foștii membri, căzuți acum în dizgrație pentru înaltă și repetată trădare, apar succint, minimalist, în imagini de arhivă, acoperiți șmecherește la montaj cu imagini fabricate. Chiar și frânturile de interviu în care apar provin tot din filmări vechi. iar când s-a filmat special pentru documentar, s-a filmat cu telefonul. Brrr!

Și, totuși, filmul merită văzut. Merită văzut de dragul trupei și din respect pentru ce a însemnat ea pentru noi, indiferent de care perioadă din existența ei suntem mai atașați. Merită văzut de dragul lui Nicu Covaci, care a fost și a rămas un rebel toată viața lui, pasionat până la obsesie de unicul proiect al vieții sale, trupa Phoenix. Iar atâta timp cât avem în casă un disc Phoenix, o casetă sau un CD, suntem datori să le mai mulțumim o dată celor care le-au făcut.

Lucian Cremeneanu