Etichete
Lucian Ban şi Mat Maneri, 3 decembrie 2013, Posticum Oradea (Foto: George Staicu)
Două năluci fluorescente se aleargă într-o pădure neagră, neagră ca noaptea. Se învârt printre copaci a hârjoană, hăituire, hărţuire. Sunt când aici, când dincolo, mişcate parcă de puterea gândului.
Din când în când se întâlnesc, accidental parcă, iar din contopirea lor de o clipă se naşte o explozie mai orbitoare decât soarele amiezii. Apoi se lasă iarăşi negura miezului de noapte, mai adâncă decât înainte, fundal perfect pentru alergătura lor continuă.
Din goana nebună, ajung la soşeaua ce taie pădurea în două. Un camion mare şi greu urlă înfundat şi lasă fum greu, pe care nu îl respiră nimeni. Le ucide cu farurile pentru o fracţiune de gând doar, căci ele îl învăluie ireal, se împreunează în spatele lui într-un fulger, după care dispar în cealaltă jumătate de pădure, neexplorată, virgină.
Acolo se vor iubi din nou, din joacă şi pasiune, cu dragoste şi ură. Când una se va stinge, cealaltă o va căuta, o va reaprinde şi o va duce mai departe. Mereu, mereu, până la o împreunare finală incertă.
Una dintre năluci este pianul lui Lucian Ban, cealaltă este viola lui Mat Maneri. Jumătăţile de pădure sunt cele două jumătăţi perfecte ale concertului de aseară, de la Posticum Oradea – concertul de promovare a LP-ului Transylvanian Concert. Iar cuvintele de mai sus descriu imaginile care m-au bântuit în timp ce muzica se întâmpla în faţa mea. Un concert de living room, cu publicul pe scenă. Rafinat. Exclusivist. Superb. De neînţeles, de supra-simţit.
