Etichete
„Neil Diamond este una din marile mele iubiri muzicale. Câteva cântece de-ale lui mi-au marcat copilăria şi adolescenţa. Probabil ştiţi „Song sung blue”, „Hello again”, „Sweet Caroline” sau „Girl, you’ll be a woman soon”. Filmul biografic „The jazz singer”, în care Neil îşi joacă propria viaţă, este unul dintre cele mai dragi mie. Am fost fermecat mereu de timbrul aparte şi căldura seducătoare a vocii lui, dar, mai ales, de modul în care compune şi orchestrează. Neil Diamond continuă şi acum să cânte live cu orchestră, ceea ce doar marii muzicieni fac. Numele lui a rămas pe o listă restrânsă, dar foarte selectă, a celor pe care vreau să-i mai văd în concert. Din păcate, el nu prea vine în Europa, iar eu în America nu mă duc, nici dacă mă invită personal dl Obama. Aşa că nu ştiu cum ne vom întâlni.”
(Extras din cartea „Welcome to my Paradise”, Editura Arca, 2009)
La doi ani după ce scriam rândurile de mai sus, viaţa m-a adus în Australia. Printr-o coincidenţă divină, sejurul meu s-a suprapus cu turneul australian din 2011 al lui Neil Diamond. Ne-am întâlnit pe coasta vestică a Australiei, în frumosul şi liniştitul Perth. După ce am prins, cu noroc, două din ultimele bilete la concert, mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea că o să-l văd. A fost împlinirea unui vis pe care nici măcar n-am avut curajul să-l enunţ.
Concertul s-a ţinut pe un stadion mai mic, de fotbal, aproape de centrul oraşului. Dimensiunea stadioanelor de fotbal în Australia este direct proporţională cu popularitatea sportului rege pe continent. Arenele mari sunt pentru rugby sau criket. A fost primul concert la care am băut vin, nu bere. Vin bun, făcut de australienii care mi-au predat o lecţie despre cum să respecţi calitatea vieţii şi să-ţi preţuieşti timpul liber. S-a vândut şi bere, bere excelentă ca mai toate berile de pe acolo, dar am avut senzaţia că Neil Diamond merge mai bine cu vin. Roşu. Am simţit corect.