Mini-serialul meu despre experiențele trăite în Japonia a ajuns la final. În loc de încheiere, vreau să mai completez cîteva lucruri pe care le-am lăsat pe dinafară pînă acum:

În două săptămîni de umblat intens cu mijloacele de transport în comun și pe stradă n-am simțit niciun miros de transpirație sau alt miros neplăcut. E drept, nu au fost zile de vară. Dar, chiar și așa, preocuparea japonezilor pentru curățenia personală este impresionantă.

Deseori am avut impresia că sunt singurul din Japonia care folosește Nokia. Cei mai mulți foloseau iPhone sau DoCoMo, un foarte popular brand japonez.

La plecarea dintr-un restaurant din Tokyo în care am servit cina, am primit cel mai neașteptat cadou-suvenir – cîte o căpățînă de salată verde. După ce am rumegat cîteva frunze în metrou, le-am făcut cadou unui om fără adăpost care, alături de alții, se pregătea de culcare în stația de metrou Shinjuku.

Tot în Tokyo m-am intersectat pe stradă cu doi români. Erau îmbrăcați, firește, în trening și încercau să intre în vorbă cu două domnișoare localnice. Dacă pentru treninguri aveau o scuză imensă (amîndoi erau componenți ai naționalei masculine de gimnastică), pentru faza cu localnicele merită trași la răspundere, din cauză că amîndouă erau groaznic de urîte.

Am reușit să vizitez hotelul și barul în care s-a filmat „Lost in Translation”, un film deosebit de drag mie. Adeseori, în timp ce colindam pe străzi, ascultam la căști coloana sonoră a filmului, ceea ce mi-a creat o experiență incredibil de intensă, o combinație fantastică de real și virtual.

Deși sunt un mare fan al bucătăriei japoneze, n-am reușit să ajung la un sushi-bar autentic. Am rătăcit cu harta în mînă mai bine de o jumătate de oră căutînd unul care îmi fusese recomandat. Pînă la urmă m-am declarat învins din cauze descrise într-un episod anterior – harta era în engleză, iar inscripțiile pe clădiri în japoneză.

Apropo de baruri și restaurante, m-au fascinat cu minimalismul și neopulența lor. Japonezii nu consumă spațiu mai mult decît le trebuie și nici nu par să fie amatori de lux inutil. Experiența unui ramen servit la marginea trotuarului, într-un mini-local de vreo 12 locuri, unde se ascultă doar muzică simfonică, rămîne memorabilă.

Însumată într-o singură propoziție, lecția japoneză este una de seriozitate, de responsabilitate, de patriotism, de respect, de modestie, de politețe, de toleranță și de performanță, dar nicidecum una de iubire și zîmbet. E o societate care se mișcă repede înainte, dar care nu uită să privească înapoi. Este o lume care dă o lecție lumii.

Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați citit rîndurile și gîndurile.

Lucian Cremeneanu