Etichete

, , , , , , , ,

Rodrigo Amado Motion Trio

Foto: muzicadevest.ro

E greu de scris despre muzică, în general, dar despre free jazz e infinit mai dificil. Free jazz-ul este genul foştilor melomani care au lăsat în urmă melosul şi s-au aventurat în explorarea de teritorii în care toate regulile de întâlnire a sunetelor au fost abrogate, iar anarhia a devenit formă de guvernământ. Da, free jazz-ul e un soi de anarhie a muzicii!

Că genul acesta nu e pentru toată lumea ştiam. Dar concertul de la Oradea al Rodrigo Amado Motion Trio, de marţi, 31 martie 2015, organizat de Asociaţia Culturală Moszkva, mi-a reconfirmat părerea. A fost clar că nu toţi spectatorii ştiau la ce să se aştepte. Promovarea făcută sub sloganul „Jazz event of the year” a prins bine şi a adunat cam 300 de spectatori. Cu siguranţă că nu toţi dintre ei l-au considerat evenimentul anului.

Aş încadra întâmplarea de aseară într-o categorie care nu ştiu dacă există: post-music. Sau, mai degrabă, post-melos. În free jazz nu se mai fac sunete pentru pentru ureche şi inimă, ci pentru creier. Iar creierul trebuie să fie bine antrenat pentru astfel de experimente muzicale, în care nimic nu poate fi anticipat. Nu că jazz-ul clasic ar avea tare multe reguli, dar jazz-ul liber pare să nu aibă niciuna.

Rodrigo Amado Motion Trio şi trompetistul american Peter Evans au oferit un concert rece, uşor distant, dar absolut impresionant din punct de vedere al tehnicii de interpretare. Patru muzicieni extraordinar de creativi şi-au împletit (ne)partiturile după legile de neînţeles ale free jazzului. Un concert de trei piese (evit în mod intenţionat să le numesc melodii sau cântece): prima de 31 de minute, a doua de 18, a treia de 16. Totul a durat o oră şi şapte minute, cu tot cu speechul lui Rodrigo Amado. Nu s-a făcut bis, dar nici nu s-a cerut.

În plan personal, a fost o experienţă care nu m-a deranjat, dar nici nu a reuşit să mă conecteze la vreo emoţie. Am admirat în mod special controlul excepţional asupra instrumentului pe care l-a etalat trompetistul Peter Evans şi creativitatea debordantă a toboşarului Gabriel Ferrandini. Aplauzele publicului au părut mai mult admirative, decât entuziaste. Doar 20 de spectatori au renunţat în tipul concertului la propria lor prezenţă.

Free jazz-ul nu va deveni un fenomen de masă în România, aşa cum nici străbunicu-său n-a reuşit. Dar cei care îl apreciază nici nu-şi doresc aşa ceva. Genul acesta de întâmplări extreme d.p.d.v. muzical are, totuşi, un mare rol: ne arată şi alte direcţii în care se circulă prin lume. Asta e bine, căci trăim în plină epocă a ştiutului, nu-i aşa? Iar celor care au plecat derutaţi de la concert le reamintesc că nu tot ceea ce ştim trebuie să ne şi placă.

Lucian Cremeneanu

P.S. Înainte de concert am trecut pe la teatru să-l salut pe Gyuri Pascu, venit să joace în spectacolul Take, Ianke şi Cadîr. „Stai la spectacol?” m-a întrebat. „Nu, merg la un concert de free jazz. Sper să fie fain.” „Dacă-i free jazz, n-o să fie”, mi-a replicat, după care a continuat: „Voi, ăştia din Oradea, sunteţi cam snobi când vine vorba de jazz.” Nu l-am putut contrazice.

Anunțuri