În seara de 22 noiembrie, în vreme ce la noi se deschideau urnele, grupul islandez Mezzoforte cânta la Budapesta. A doua zi, dis-de-dimineaţă, membrii grupului s-au urcat în maşină şi au plecat spre Oradea, pentru concertul de la Filarmonica de Stat. Au făcut exact traseul invers pe care îl facem noi de 20 de ani, pentru a vedea concerte mari şi bune.

Muzica a început să vină la noi. E fascinant să ieşi din casă, să mergi 10-15 minute şi să vezi o trupă mare. Să nu mai călătoreşti ore în şir cu maşina sau avionul. Am trăit prima dată senzaţia asta anul trecut, când i-am văzut pe David Garfield & The Cats în Blue Monday. Dar, pentru ca muzica să vină în continuare la noi, trebuie să-i dăm bani. Iar la capitolul acesta intrăm într-un cerc vicios.

Trupa sau artistul are un onorariu, la care se adaugă transportul dus-întors, cazarea şi masa artiştilor, instalaţia de sunet şi lumini, chiria sălii şi promovarea evenimentului. Cu taxele către stat se ajunge la o sumă care nu poate fi recuperată doar din bilete. Ar rezulta un bilet prea scump, cu mult peste pragul psihologic dintr-un oraş de provincie.

Aici intră în ecuaţie sponsorii, fără de care, deocamdată, nu se poate aduce o trupă mare în Oradea. Astfel, biletul ajunge la o valoare acceptabilă. La Mezzoforte, spre exemplu, a costat 50 de lei (12 euro). Un preţ mic pentru o trupă atât de mare.

Avem o şansă. Suntem aproape de Budapesta, unde vine să cânte toată lumea bună. Cu negocieri abile, artiştii pot fi „agăţaţi” pentru o cântare la Oradea. Începutul a fost făcut deja. Trebuie doar ca noi să nu credem în actele de cultură gratuite şi să plătim bilet. Dacă nu exploatăm şansa asta, vor profita de ea Clujul, Timişoara sau Aradul.

P.S. Despre cele de mai sus am vorbit, pe scurt, în prezentarea concertului Mezzoforte. O fată care are blog, absolventă de jurnalism, a sintetizat magistral discursul meu într-o singură propoziţie: „Concertul a fost prezentat, cu tot cu bâlbe, de Lucian Cremeneanu.” E vreun mogul care vrea s-o cumpere?