Etichete

, , , , , ,

Deoarece se apropie concertul AC DC în România, vă fac poftă cu cronica pe care am scris-o după concertul de la Budapesta, din 2009.

Demisia premierului Gyurcsany a trecut neobservată în Budapesta, deoarece evenimentul major al începutului de săptămână a fost concertul AC/DC. Australienii au călcat ultima dată prin Ungaria în 1991, la Monsters of rock. De atunci a crescut o nouă generaţie de rockeri care ardea să-i vadă. În paralel, şi celor „bătrâni” le-a crescut dorul de revedere. Albumul nou vine după o pauză de 8 ani şi sună bine de tot.

La toate cele de mai sus se adaugă faptul că, din cauza anotimpului, concertul s-a ţinut în sală. Iar pentru AC/DC, Europa se termină la Budapesta. Deci, bilete mai puţine. Deci, public din 5 ţări. Deci, mulţi oameni pe afară cu panouri „I need a ticket„. Iată, pe scurt, motivele pentru care concertul din 23 martie 2009 se anunţa fierbinte.

Pe drumul spre capitală, revelaţia-i brutală: i-am văzut pe AC/DC acum 18 ani! 18 ani??? Parcă a fost anul trecut! Opriţi calendarul! Desfiinţaţi ceasurile! Ce naiba se întâmplă? Cred că pentru majoritatea oamenilor, bătrâneţea începe cu o astfel de revelaţie. Pentru prima dată mă simt ca un moş. O să mai ţin minte drumul înapoi? Glumesc, desigur. Dar un lucru e cert: nu-mi place viteza mare, nici în spaţiu, nici în timp.

Sunt în sală. Vecinii mei din stânga, doi domni şi o doamnă, au cam 50 de ani si vorbesc engleza. Ura! Când le spun că sunt din Oradea, mă iau la rost: „Cum de nu ştii maghiară?” N-am timp să mă justific, deoarece doamna turuie întruna: „AC/DC, Metallica, Iron Maiden, Kiss – this is rock! Am un copil de 3 ani, pe care l-am lăsat singur acasă, şi two doctors.” „Two what?” întreb. „Two doctors.” „Doctors?” întreb încă o dată cu o privire de bufniţă. Se consultă scurt cu soţul şi mă lămureşte: „Two daughters (fiice).” Aha!

Celălalt domn îmi mărturiseşte „I like Phoenix„. Sunt cât pe ce să-i povestesc cum îşi bate joc Nicolae Covaci de trupa asta, dar renunţ. Apoi îmi arată o performantă instalaţie de înregistrat audio pe care o are montată sub tricou. Un mini-disc digital cu înregistrare în sistem PCM, microfon stereo prins la guler, discuri de rezervă, acumulatori. Sunt stupefiat!

Dar ce se întâmplă? Angus Young conduce o locomotivă cu aburi şi aruncă lopeţi de cărbuni în cazan. Locomotiva trage după ea un tren nebun. Ooo, nu se poate! Două gagici demenţiale îl agresează sexual, după care şi fizic pe mecanic. Trenul scapă de sub control. Angus îşi revine şi trage maneta de frână. Maneta se rupe! Fuck! Trenul scapă de sub control, intră cu viteză în gară şi sparge clădirea de la capătul liniei. Locomotiva „rupe” în două ecranul de proiecţie (da, era un desen animat) şi explodează în spatele scenei. It’s Rock’n’roll train! Concertul a început.

Trupa e fantastică! Bătrâneţea e departe de ea. Are energie de tren atomic. Angus pare într-o stare de suspensie unde timpul nu acţionează. Contopit cu chitara, face absolut tot ceea ce publicul vrea să audă şi să vadă. La piesa nr. 2 doamna din stânga adoarme incredibil, cu capul pe umărul soţului. Ratează Hell ain’t a place to be, Back in black şi Big Jack.

Dă semne de reveneală abia la Dirty deeds done dirt cheap şi se trezeşte de-a binelea la Shoot down in flames. La fix, pentru că urmează Thunderstruck, piesă la care Brian Johnson a dat primele semne de oboseală. Cu toate acestea, sala e electrizată. Chiar şi frumuseţea impasibilă din dreapta mea (venită la concert de dragul prietenului rocker, aflat în faţa scenei) aplaudă cu palmele. Mă întreb dacă AC/DC ar fi compus Thunderstruck în cazul în care Bon Scott nu ar fi dispărut.

Pe măsură ce cântarea se desfăşoară, mi se întăreşte convingerea că albumul nou, Black Ice, este continuarea cea mai potrivită pentru istoria trupei. E curat, nefilosofic, energic, echilibrat şi, totuşi, exuberant. Pare compus de o trupă de adolescenţi cu experienţă de pensionari. Piesele noi Black Ice, Anything goes şi War machine se îmbină excelent cu clasicele The jack, Hell’s bells şi Shoot to thrill.

N-a lipsit nici tradiţionalul număr de striptease. De astă dată, chiloţii lui Angus n-au mai avut pe spate drapelul Ungariei, ca în 1991, poate de dragul corectitudinii politice. La You shook me all night long trupa dovedeşte încă o dată că e mare. După primul refren, vocalistul Brian Johnson ratează intrarea la strofa a doua. Trupa îl simte într-o singură secundă şi repetă pasajul instrumental fără nici cea mai mică ezitare. Multă lume nu sesizează. Hopul a fost trecut cu profesionalism.

Finalul, previzibil ca desfăşurare, este năucitor. TNT (cu urletele regulamentare din sală), Whole lotta Rosie (cu celebra Rosie gonflabilă călărind locomotiva din spatele scenei) şi psihotica Let there be rock (unde solo-urile chitării lui Angus au depăşit orice limită). N-apucăm să ne tragem sufletul, că Angus apare de sub scenă, din flăcările iadului, şi dă tonul pentru Highway to hell, cântecul care ne place de 30 de ani. For those about to rock (We salute you) e semnul să seara s-a terminat. Vecinul opreşte înregistrarea. Încep poveştile.

La final, consideraţiile sine qua non. Sunetul a fost impecabil, omogen pe timpul întregului concert, respectând cu sfinţenie soundul AC/DC. Tipului de la lumini i-aş acorda Ordinul de cavaler în rang de inginer, pentru că a stors la maxim o instalaţie de lumini mai degrabă modestă. Au lipsit doar dolarii falşi cu chipul lui Angus Young aruncaţi în mulţime, aşa cum au făcut în ’91. Probabil că n-au vrut să fie ostentativi în plină… de-aia economică. Apropo: biletul de acum a fost de 32 de ori mai scump decât cel din 1991.

Setlist:

Rock’n’roll train
Hell ain’t a bad place to be
Back in black
Big Jack
Dirty deeds done dirt cheap
Shoot down in flames
Thunderstruck
Black ice
The jack
Hell’s bells
Shoot to thrill
War machine
Anything goes
You shook me all night long
TNT
Whole lotta Rosie
Let there be rock

Bis:
Highway to hell
For those about to rock (We salute you)

Lucian Cremeneanu